Cea mai rea dintre toate lumile posibile (18) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Callejones, locuinţe ce se găsesc în Lima sunt mai degrabă nişte adăposturi ca vai de ele, de regulă construite din cărămizi din argilă sau din quincha (chirpici pus pe o armătură din lemn), care se strică destul de repede, fiind periculos de instabile. în urma studierii acestor , s-a constatat că optzeci şi cinci de persoane folosesc acelaşi robinet, iar nouăzeci şi trei, aceiaşi toaletă. Acelaşi aspect s-a putut constata şi în Sao Paulo, unde, până la apariţia şi extinderea extraordinară a cartierelor periferice, locuite numai de săraci, numite favelas, la începutul anilor ’80. înainte de această perioadă, municipalitatea rezolvase problema locuinţelor pentru săraci, mutându-i, de regulă, în imobile aflate în centrul oraşului, numite „coricos”, construite special pentru ei, iar restul fiind repartizaţi în vechi case recondiţionate, abandonate de burghezia urbană.
Inquilinatos din Buenos Aires, construite din lemn şi tablă, la început, au fost destinate imigranţilor italieni săraci, în cartierele docurilor precum La Boca şi Barracas. După ultima criză economică, provocată de datoria externă, numeroase familii cu tradiţie, din clasa de mijloc, au fost obligate să-şi părăsească apartamentele propriatate personală ş să se mute în inquilinato, locuinţe cu o singură cameră, folosind în comun bucătăria şi baia cu alte cinci familii sau chiar mai multe. în timpul ultimului deceniu al crizei, populaţia oraşului Buenos Aires a crescut, conform estimărilor, cu peste 100.000 de squatteri ce trăiesc, doar în Districtul federal central, în clădira sau uzine abandonate.
în schimb, în Africa subsahariană, nu avem săraci care să locuiască în case vechi, în centrul oraşelor. „în fostele colonii britanice africane, remarcă geograful Michael Edwards, imobilele de închiriat sunt rare deoarece oraşele nu au centru istoric. Cu toate că locuinţele cu chirie a fost o practică foarte răspândită la africani, înainte de obţinerea independenţei, oamenii locuiau cu chirie, mai degrabă, în pensiuni pentru celibatari, bărbaţi, femei sau în casele pentru familii, din township, decăt în apartamente”. în cele mai vechi cartiere din Accra şi Kumasi, proprietatea privată, deţinută de oamenii pământului, cum se spune în acele locuri, este ceva frecvent şi, chiar dacă închirierea este folosită pe scară largă, înrudirile pe bază de apartenenţă la un clan pun, în general, o puternică frână la chiriile exorbitante, practică foarte răspândită în Lagos şi Nairobi. De fapt, acest ansamblu de locuinţe, unde locatarii ocupă un spaţiu pe bază de înrudire de sânge, unde cei săracii stau alături de rudele bogate, ceea ce se întâmplă în majoritatea cartierelor oraşelor din Ghana, asigură şi stimulează o mai mare diversitate economică, în comparaţie cu celelalte oraşe africane.
Celelalte moduri, legale sau nu, de a asigura o locuinţă în centrul unui oraş, includ o ingenioasă diversitate de metode ilegale de mărire a numărului de spaţii de închiriat, de hoteluri improvizate, de squatturi şi de mini-bidonville-uri. în Hong Kong, 250.000 de persoane trăiesc pe extinderile ilegale de terase sau în puţurile de aerisire, arhipline cu oameni, amplasate în zona centrală a clădirilor, iar în fosta posesiune britanică un loc de stat sau doar de dormit, într-un astfel de puţ, se închiriză. Totuşi, cele mai grele condiţii de locuit, în Hong Kong, sunt cele ale aşa-numiţilor „oameni în cuşcă”, expresie ce desemnează locurile de dormit pentru celibatari, „termenul de «cuşcă» derivând din obiceiul acestora de-a înconjura patul, unicul lor loc de locuit, cu un grilaj împotriva hoţilor, atât în perioada cât sunt plecaţi la muncă, dar şi când dorm. Cei care închiriază paturile cu grilaj sunt numiţi negustorii de somn, iar într-un astfel de spaţiu cu mai multe paturi de acest tip, stau, cu chirie, 38,3 indivizi, fiecare beneficiind de un spaţiu de viaţă de 1,8 m2” 1). Variante de „hoteluri improvizate”, devenite ceva obişnuit în America de Nord şi Sud, se găsesc, acum, peste tot în majoritatea oraşelor din Asia. în Seul, de exemplu, marginalizaţii ce formează grupurile de squat-teri, dar şi şomerii, recurg la serviciile oferite de cei cinci mii (cifră aproximativă) de Jjo-gang care închiriează nu o cameră, ci doar un pat, cu ziua, spaţiul unde sunt paturile având doar o singură cabină unde îţi poţi face nevoile şi o sumară toaletă, aceasta fiind folosită în comun de cincisprezece indivizi.
Unii locuitori ai oraşelor, locuiesc sub cerul liber. Un locuitor din zece, din Phnom Penh, locuieşte pe acoperişul unui bloc sau case, locul pe care stă fiind închiriat. La fel locuiesc 1,5 mlioane de oameni la Cairo şi 200.000 la Alexandria. Desigur, este mai frig când locuieşti în al doilea oraş, cel al acoperişurilor, în Cairo, decât dacă ai sta într-un apartament sau o casă. în plus, locatarii acoperişurilor sunt mai mult în pericol de a se îmbolnăvii de plămâni, datorită poluării aerului, dar şi din cauza noxelor eliberate de fabricile de ciment, la care se adaugă şi efectul furtunilor de nisip ce vin dinspre deşert. De asemenea, chiar dacă mai sunt întâlnite în Asia de Sud-Est, bidonville-urile plutitoare sunt pe cale de a dispare definitiv din peisajul urban. Astfel, în Hong Kong, acestea vor dispare rapid, în doi sau trei ani. Pe vremuri, bidonville-urile plutitoare reprezentau, în Hong Kong 10% din spaţiile locuibile, în special pentru chinezii de etnie Tanka şi Hakka, populaţii considerate inferioare în comparaţie cu cei de etnie Han, majoritari.
Ca spaţiu de locuit, ne mai rămâne să vorbim despre stradă. Los Angeles este considerat capitala celor fără adăpost, din lumea întâi, cu o populaţie, de persoane fără un acoperiş stabil deasupra capului, estimată la 100.000 de mii de persoane, la care se adaugă un număr crescând de familii ce locuiesc pe străzile din centrul sau trăiesc pe apucate prin parcuri sau pe separatoarele de sensuri de circulaţie de pe autostrăzi. Cea mai mare concentrare de persoane fără domiciliu, în lumea a treia, este probabil la Bombay, unde, conform unui studiu din 1995, un milion de persoane locuiesc în stradă. Imaginea clasică stereotipică a indianului fără adăpost este cea a unui ţăran zdrenţăros, jegis, recent venit de la ţară la oraş, care supravieţuieşte cerşind, dar, după cum arată un studiu efectuat la Bombay, aproape toţi dintre cei fără domiciliu, mai precis 97% dintre ei, au un mijloc asigurat de a-şi câştiga pâinea de fiecare zi. 70% din cei 97%, trăiesc în Bombay de cel puţin şase ani şi doar un sfert a fost expulzată dintr-o magherniţă sau un chawl. în realitate, numeroşi indivizi fără adăpost sunt simpli muncitori – transportă oameni cu ricşa, lucrează pe şantiere sau cară în spinare pe cei ce nu mai pot urca ori coborî treptele – meserii ce-i obligă să trăiască sub cerul liber, în plin centrul agitat al metropolei.
Totuşi, să trăieşti pe stradă, a devenit foarte rar gratuit. După cum remarca Erhard Berner, „cei ce trăiesc pe trotuar, în India sau Filipine, plătesc cu regularitate o taxă, poliţiştilor sau sindicatelor”. în Lagos, antreprenorii închiriează şaretele folosite pe şantiere ca paturi pe timp de noapte pentru cei fără domiciliu.
1) Citat din Alan Smart: Making Room: Squatter Clearance in Hong Kong, Hong Kong, 1992, pagina 63.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.