Dragostea și visul se caută, se îngemănează și își amestecă corpurile frecvent, se lasă aduse împreună până la confuzie deseori și încurajează frecvențele înalte în care toate aceste arderi și contopiri rezultate în urma lor să se desfășoare și să aibă loc la o cât mai mare intensitate, la cele mai mari înălțimi ale simțurilor acceptate și mai departe consumate. Dragostea și vizul își aduc împreună și le potrivesc de fiecare dată renașterile, trăirile și locurile comune ce le locuiesc, care le susțin amplificările și le continuă astfel viețile simțite, sau doar visate și mutate mai apoi în cutele primitoare și cunoscătoare ale lor ale vieții.
Mihai Antonescu a reușit în romanul Marianty să deslușească și să adauge necesarele înțelegeri acestor stări și trăiri ale lor, a reușit totodată să descurce cu ajutorul cuvintelor anumite neînțelesuri și situații care se înfiripă, care sunt mutate mai departe în stările și în normele cunoașterii care le-ar ușura și le-ar impune înțelegerile ce le alcătuiesc, iar în continuare le pot răsfira condensările pentru a fi apropiate de cititor și cunoscute adâncimile aduse în apropiere, la îndemână și în forme ce le fac ușor de citit, de recunoscut.
Premonitoriu visul, crudă realitatea. Ah, iubirea! Jalnic sentiment pentru cel incapabil să-și zidească inima, să o așeze piatră de hotar la răspântiile întâmplătoarei existențe pentru cei ce trec fără să știe încotro se duc! Neg totul, pe mine însumi negându-mă, căci mintea și cuvintele nu-s decât praful și pulberea trăirii într-o iluzorie fericire…
Marianty este un roman care ne învață cuvintele și stările apropierii, ale aceleia în urma căreia cunoașterea se poate simți și se poate face astfel loc comun obișnuind cititorul cu acest sentiment și cu fiecare încăpere a lui, cu oricare aducere în aceste așezări care nu se vor mai închide, ci se vor încărca permanent și își vor crește cât mai mult intensele duceri ale lor în corpul pregătit să le (re)cunoască, să le accepte și să le mențină pentru cât mai mult timp așa, și acolo. Sunt anumite stări aduse aici, sunt anumite intensități create special pentru a se înțelege și a se așeza în aceste povești ale apropierii pe care dragostea și visele ei le încurajează și le ajută să crească și să se lase arătate și înțelese cât mai mult, și cât mai de aproape. Toate sunt disecate, explicate și așezate în această vitrină scrisă care le arată, le povestește și le explică.
Vezi tu, dragostea mea, murmur netezind încet fotografia, suntem doi pe fața lumii ăsteia, cum alții nu se mai află. Semăn cu norul și cu iarba rară a culmilo din munții unui Dumnezeu ce ne supune încercărilor și ne iartă izbânzile întru omenesc, îngăduindu-ne să fim nor și iarbă unul pentru celălalt, cât să dăm nume și sens veșniciei din noi. Ah, norule cu ochi adânci și surâs tragic uneori, cum te destrami și te recompui în ploaie pentru uscăciunea mea, cât să înverzesc preamărindu-ți făptura, mai înainte să devin cenușă albastră pe pragurile uitării timpurilor toate!…
Povestea își crește și își continuă mersul înspre fiecare adâncime a firii ce o conține și o spune, a firii din care se desprind cuvintele și o înfățișează în acest mereu nou și mereu treaz corp împreună cu fiecare nouă înfășurare a lui care se (de)scrie și se face din ce în ce mai cunoscută, și care vine din ce în ce mai aproape de cititor, de stările astfel împrumutate (și) lui. Totul este de acum comuniune și împărtășire, totul se mișcă și se spune împreună, iar revărsarea rămâne continuă, fără oprire, neobosită, și își menține, propagându-le, fluența și claritatea.
Mă opresc în ușa întredeschisă. Ceva greu mi se zbate sub tâmplă întunecându-mi vederea. Prin fereastra holului văd cum ninge cu funingine îndoliind copacii. Mă reîntorc în cameră speriindu-mă de mine. Mă uit la îngerul agățat în perete. Cum mă uit? Acela se desprinde din cuiul șubred, căzând în lărgimea patului. Cu fața în jos, să nu-i văd ochii pe jumătate închiși…
Mihai Antonescu reușește să îmbrace în cuvinte fiecare dintre momentele în care ne sunt făcute cunoscute dragostea și faptele ei, visul și memoria lui, iar mai departe sunt înconjurate de povestea care le adună și le ține strâns în fiecare dintre alcătuirile și desfășurările pe care le expune și le dispune în toate aceste creșteri și amplificări, în fiecare dintre cele văzute și mai puțin văzute, dar intuite și simțite stări. În Marianty ni se deschid și ne este facilitată trecerea prin fiecare dintre aceste porți ale începutului care atrage și duce cât de departe se poate intensitatea poveștii ce se dezvăluie, ce se arată și se (dez)integrează definitiv în corpul celui care se apropie, al celui care le simte și le vede.
Gabriel Enache
