Istoria literară propune întotdeauna o călătorie, o călătorie împreună cu toate stările ei, la un loc cu fiecare nouă desprindere a privirii și cu noile sosiri în zona, în arealul disponi-bilizat și expus lor de destinație, de locul în care desăvârșirea parcurgerii va avea loc. Excursia ce include noi înțelegeri și noi asumări ale acceptării lor își conduce mai departe așteptările în firea celui care a îndrăznit și și-a asumat toate aceste apropieri, și firescul de acum adăugat celui existent, celui dispus să îi adauge amplificările nou întâlnite. Istoria literară poate fi asumată, văzută și acceptată și așa, ca o permanentă și nesfârșită călătorie într-un teritoriu cunoscut dar niciodată știut, niciodată asumat integral. De aceea fiecare nouă călătorie și fiecare nouă privire se desprind din cea mai nouă lectură și interpretare, și fac în așa fel să aducă, să aduge continuu înțelegeri, interpretări, (re)cunoașteri.
Ștefan Ion Ghilimescu ne facilitează asumarea tuturor acestor noi propuneri ale noii călătorii în noua sa carte, Cabinetul de stampe, în noua carte pe care ne-a pus-o la dispoziția înțelegrilor pe care vom putea de acum să ni le asumăm, să ni le aducem cât mai aproape și să le folosim pentru a ne consuma stările lecturii și ale apropierii propuse de ea. Vom găsi aici și vom înțelege acele repere necesare orientării în teritoriu, în fiecare formă de relief acceptată și pusă la dispoziție pentru a-l parcurge, pentru a-l descoperi. Lectura din nou și din nou a literaturii aduce continuu la îndemână noutatea, prospețimea oricărui text adus din nou în lumină, în actualitatea strălucirilor ei permanente care învăluie mereu oricare text (re)adus în apropierea noastră astfel. Anii ’30-’40 ai secolului trecut, perioadă de Înflorire fără precedent a literaturii naționale, au transformat istoria literară Într-o disciplină căreia iau slujit nu numai intempestive personalități colerice ori severe figuri de „arhivari” și cercetători aulici, ci și, pe cont propriu, nenumărați dascăli din învățământul mediu, studioși pasionați gata a Înlătura praful de pe cronicile bătrâne și a pune în circulație documentul. Literatura are, iată, istorie, iar mai departe lectorii ei îi spun poveștile și îi descâlcesc căile de pătrundere în corpul lor, în straturile care păstrează și mențin prospețimi mai puțin cunoscute, dar mereu disponibile să se lase aduse din nou la vedere, din nou către înelegerea care le poate prelungi toate aceste aspecte ale vigorii pe care o conțin și în ale cărei mereu noi împrospătări se lasă prezentate și expuse. Fiecare nouă apropiere de aceste povești și interpretări ale lor sedimentate în texte uneori ignorate sau uitate aduce și propune aceste noi erupții, aceste noi revărsări ale textului în actualitatea care îi susține noutatea și toate aspectele ei, și fiecare dintre noile interpretări ce sunt de acum disponibilizate, care se pot desfășura pentru a-i duce mai departe viețile și desfășurările lor în noile forme, în noile cuvinte care le conțin și din nou le spun.
Nici unul dintre exegeţii vieții și operei lui Gheorghe Asachi(l788-1869!), până la Mircea Popescu, nu a scris mai frumos și nu a acordat atâta importanță episodului umanist al marii iubiri a scriitorului român pentru italianca Bianca Milesi, cea care va deveni, asemeni Laurei lui Petrarca sau Beatricei lui Dante, steaua călăuzitoare a întregii sale vieți.
Câte lecturi atâtea povești, câte povești atâtea interpretări și mai departe înțelegeri, ascultări, noi priviri asupra lumii, asupra epocii ce le-a conținut, ce le-a scris și descris, care le-a așezat în cuvintele literaturii de atunci pentru înțelegerea cu cuvintele literaturii și a istoriei ei de acum. Este defapt încă un fel de literatură pe care o scrie astfel istoricul literar, ale cărei interpretări și noi propuneri de lectură și de înțelegeri ale lor ne sunt aduse la îndemână acum de Ștefan Ion Ghilimescu, de pasiunea care îl face să le caute întotdeauna și continuu noile posibilități de a fi aduse în aceste noi straie, în aceste mereu noi întrupări ale lor în timpul și în vremurile puse la dispoziție de acest neobosit și de neoprit prezent.
Pe canavaua multitudinii de planuri (istoric, filologic, literar, estetic etc..) din care era abordată istoria literară românească, antrenând, desigur, la mijlocul secolului trecut, o serie de inerente erori și confuzii, se ridica imperios problema unei necesare clarificări teoretice. Și ea nu a întârziat să se producă…
Ștefan Ion Ghilimescu ne apropie și ne îndeamnă să vedem tot ce presupun mai departe clarificările și lecturile pe care le propune (re)povestirii lor, uneori descâlcirii și clarificării unor situații, ale unor povești care au rămas amestecate, uitate și neaduse vreodată în actualitatea care le poate susține înțelegerea, cunoașterea și privirea acelor amănunte care le-ar putea ajuta să își facă vizibile astfel noile desfășurări. Cabinetul de stampe ne face vizibile și ne arată în eseurile din cuprinsul ei fiecare dintre posibilitățile istoriei de a aduce la lumină faptele scrise ale literaturii, iar mai departe suntem invitați la toate aceste înțelegeri și vizionări ale lor propuse de critic, de istoric și făcute astfel să se desfășoare în continuare pe cât mai mari suprafețe disponibilizate de călătoria prin aceste teritorii și prin fiecare relief disponibilizat al lor pentru toate aceste inițieri și parcurgeri.
Gabriel Enache
