Drumul virtuos al suferinţei

Doru Levi Ilioi, român plecat din ţară la vârsta de 16 ani, spunea, la un moment dat: „Fiecare român de succes din afara ţării este un succes pentru toţi românii şi pentru România. În momentul în care, ca român implicat în viaţa socială a ţării de adopţie, dai dovadă de onestitate şi integritate, faci automat o imagine bună ţării de origine”. Dar Doru Levi Ilioi este, printre altele, şi autorul unei lucrări din sfera moralităţii creştine, „Virtuţi şi păcate”, dedicată „omului de pretutindeni, întru mărirea Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, prin depoluare duhovnicească”.
Pentru Doru Levi Ilioi, om întru credinţă fiinţare, toate formele de manifestare a vieţii, pe Pământ, se desfăşoară doar între două coordonate: cea a binelui şi a răului, sau, altfel spus, între cele ale virtuţii şi păcatului. în ansamblul creaţiilor lui Dumnezeu, manifestate prin existenţa celor trei regnuri, doar omul, plăsmuit după chipul şi asemănarea creatorului său, a fost înzestrat cu liberul arbitru, fiind singurul capabil de a se supune, prin acceptare, voinţei etice a lui Dumnezeu sau de a I se opune.
Manifestarea voinţei omului
Prin această capacitate unică a fiinţării sale, omul îşi desfăşoară existenţa în conformitate cu manifestarea propriei voinţe, nu cu manifestarea instinctului de a trăi. Deci omul se deosebeşte de animal prin faptul că are voinţa de a fi, nu instinctul de a exista. în consecinţă, prin liberul arbitru, omul are de ales, din proprie voinţă, să trăiască în virtute sau în păcat. Astfel, prin prisma acestei prime concluzii, orice păcătos poate fi un potenţial sfânt. Prin jertfirea Fiului Său, pe Golgota, Dumnezeu a creat, sub aspect moral, pentru om, posibilitatea de a se îndumnezei sau de a se însa-taniza. Astfel, prin posibilitatea de a alege, voinţa devine o valoare volitivă fundamentală pentru existenţa omului, ce poate deveni, în felul acesta, temporară sau eternă.
Omul nenăscut întru dumnezeire
Pentru Doru Levi Ilioi, omul, ca fiinţă, este de două feluri: „nenăscut” din Dumnezeu şi „născut” din Dumnezeu. Primul face, cu greutate, dificil şi întâmplător, fapte bune, cel de-al doilea le face cu uşurinţă şi bucurie. Autorul explică sensul noţiunii de „virtute”. în sens laic, virtutea este forţa morală necesară pentru atingerea idealului etic, în sens biblic. Virtutea este năzuinţa statornică de a-ndeplini legea morală din dragoste sinceră pentru Dumnezeu. Virtutea creştină, spre deosebire de cea laică, reprezintă biruinţa constantă asupra răului, manifestat prin actele de-ntrupare a răului.
Un creştin este cu adevărat virtuos doar când viaţa sa este conformă cu învăţăturile Cuvântului Domnului, adică conformă cu ceea ce este scris în Biblie, ce reprezintă materialitatea Cuvântului lui Dumnezeu pe pământ. Din acest punct de vedere, virtutea trebuie căpătată prin faptă şi păstrată prin practicarea cotidiană a faptei bune. Doru Levi Ilioi consideră că virtutea reală, creştină, este: 1. o manifestare a puterii; 2. un act al voinţei; 3. o acţiune a conştiinţei; 4. o expresie a credinţei; 5. o dovadă a dragostei. în consecinţă, virtutea creştină este, de fapt, tăria sufletească de a nu ceda ispitelor lumeşti, ci de-a împlini voinţa lui Dumnezeu, prin înfăptuirea faptelor bune, desigur plecându-se de la constatarea că împlinirea binelui este un act liber consimţit, nu unul silit. Faptele bune îndeplinite nu în virtutea inerţiei, ci în mod conştient, permite omului să ştie tot mai bine care este voinţa lui Dumnezeu. Abordată din punctul de vedere al Apostolului Pavel, virtutea creştină înseamnă: 1. să deosebeşti, sub aspect moral, lucrurile alese; 2. să fii, moral, curat sufleteşte; 3. să nu eziţi în înfăptuirea faptei bune, până în ziua venirii lui Cristos.
Făptuirea şi înfăptuirea binelui
în conformitate cu textul Evangheliilor, adevăratul creştin făptuieşte şi înfăptuieşte binele pentru semenii săi nu teoretic, ci faptic. Dar, credinţa în necesitatea înfăptuirii binelui, pe Pământ, este zadarnică dacă nu este dublată de credinţa în Dumnezeu. Virtutea creştină este, de fapt, manifestarea faptică a dragostei faţă de om, fiind, în realitatea, manifestarea voinţei lui Dumnezeu în concretizarea binelui. Astfel, aşa cum trupul fără duh este mort, tot aşa credinţa în Dumnezeu nu are sens fără fapte bune. Prin prisma acestei concluzii, autorul conchide că dragostea faţă de Dumnezueu trebuie dublată de dragostea faţă de oameni. În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute nu este folosit ca atare, el fiind redat prin termeni sinonimi ca: frică de Domnul, neprihănire, evlavie, faptă bună, cucernicie. Astfel, efectele benefice ale virtuţilor în viaţa creştinului sunt: 1. potolesc pornirile rele; 2. înlătură numeroase ispite; 3. eliberează creştinul de diferite păcate; 4. favorizează înfăptuirea binelui; 5. fac din creştin un om plăcut lui Dumnezeu, mulţumit în viaţa pământească, fericit în viaţa viitoare, chiar dacă, în viaţa pământescă, creştinul are, de multe ori, o existenţă mai mult presărată cu lipsuri materiale. Printr-o cazuistică a echilibrării, cu cât viaţa terestră a creştinului este mei plină de lipsuri, cu atât răsplata sa în Ceruri va fi mai mare.
Unicitatea virtuţii creştine
în continuare, pornind de la ideea că virtutea adevărată este unică, având valenţe etice creştine, autorul defineşte această categorie comportamentală prin cele două aspecte: creştin sau biblic şi laic sau moral. Virtutea creştină sau biblică se defineşte prin: 1. credinţă, 2. nădejde, 3. dragoste pentru om şi faţă de Dumnezeu. Virtutea morală sau laică se defineşte prin: 1. înţelepciune; 2. dreptate; 3. cumpătare; 4. curaj.
Continuând demersul analitic, Dom Levi llioi consideră că virtutea creştină sau biblică prinde rădăcini în sufletul credinciosului numai prin puterea harului divin, fiind îndreptată nemijlocit către şi pentru Dumnezeu, apropiind sufletul omului credincios de izvorul vieţii care este Dumnezeu Însuşi. Virtutea creştină este sădită în suflet numai de către Dumnezeu, împreună cu harul sfinţirii, motiv pentru care virtutea creştină este una supranaturală sau, cum se mai spune, insuflată. Sub acest aspect, virtutea creştină îndrumă viaţa creştinului numai către Dumnezeu şi-i întăreşte înclinaţia naturală de a face fapte bune. Autorul concluzionează că, fără virtutea inspirată de harul divin, nimeni nu poate progresa în trăirea unei vieţi de părtăşie cu Dumnezeu.
Etica şi Creaţia lui Dumnezeu
Autorul, Doru Levi Ilioi, pentru a da mai multă greutate argumentelor, analizează pertinent noţiunile ce definesc categoria etică de virtute creştină. Astfel, virtutea creştină este credinţa încrederii neclintite în lucrurile nădăjduite, altfel spus, este o puternică încredinţare în lucrurile care nu se văd, după cum este limpede explicitat în Evrei 11.1. De asemenea, credinţa este virtutea care întăreşte toate virtuţile şi forţele duhovniceşti ale unui creştin. în ultima instanţă, credinţa este este un mare har căpătat din partea lui Dumnezeu, după cum afirmă Apostolul Petru. Deci, în principiu, credinţa este cea care ne face să acceptăm ca fiind adevărate cuvintele unei persoane demne de încredere. Pe de altă parte, autorul consideră credinţa creştină un dar dumnezeiesc, prin a cărui putere acceptăm ca adevăr absolut şi sigur tot ceea ce a creat, în totalitate, Dumnezeu, Creaţia sa fiind consemnată în Cartea Sfântă, Biblia.
Credinţa, darul lui Dumnezeu
Doru Levi Ilioi consideră credinţa un dar dumnezeiesc deoarece este o lucrare a harului lui Dumnezeu, care luminează mintea oamenilor, le încălzeşte inima şi le coordonează voinţa, cu unicul scop ca oamenii să accepte ca neîndoielnic adevăr tot ce a creat Dumnezeu. Astfel, pornind de la textul sfânt al Bibliei, Doru Levi Ilioi consideră că oamenii sunt înfiaţi prin credinţă, mântuiţi prin credinţă, curăţiţi prin credinţă, socotiţi neprihăniţi prin credinţă, agreaţi de Dumnezeu, păziţi şi biruitori prin credinţa în Dumnezeu. Altfel spus, un creştin trebuie să creadă tot ce a făcut cunoscut Dumnezeu pentru mântuirea lumii, prin patriarhii şi proorocii Vechiului Testament, iar după aceea, prin Domnul Isus Cristos şi prin apostoli Săi.
în ceea ce priveşte cea de-a doua definire a credinţei creştine, nădejdea, dintre toate creaturile lui Dumnezeu, ea este singura ce defineşte doar omul, deoarece doar fiinţa omenească, afirmă Doru Levi Ilioi, este capabilă să conştientizeze şi să con-ceptualizeze trăirea de speranţă, fiind un dar din partea lui Dumnezeu pentru a fi capabili să aşteptăm venirea sa, ce va duce la mântuirea sufletelor. Pentru Doru Levi Ilioi, scopurile nădejdii sunt: 1. iertarea păcatelor; 2. satisfacerea nevoilor vieţii vremelnice; 3. ajutor în necazuri;
4. ascultarea rugăciunilor;
5. viaţa veşnică. în ceea ce priveşte efectele credinţei, acestea sunt: 1. curăţeşte sufletul şi viaţa credinciosului; 2. îl face pe credincios să se bucure de viaţă;
3. dă puterea morală de a răbda în viaţa presărată cu necazuri;
4. îl face pe om responsabil pentru faptele şi gândurile sale; 5. îl determină pe creştin să fie harnic întru credinţa în Dumnezeu; 6. îi face pe creştini să fie moştenitorii vieţii veşnice. Dar, consideră Doru Levi Ilioi, este un păcat să-ţi pui nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu numai pentru împlinirea dorinţelor pământeşti, după cum este un păcat să nădăj-duieşti că-l poţi determina pe Dumnezeu să obţii ceea ce nu este conform voinţei Sale, dar niciun creştin nu trebuie să uite că nădejdea este permanent vie şi benefică, prin rugăciune şi citirea sfintelor Scripturi.
Dragostea de om
Cea de-a treia caracteristică a credinţei creştine, dragostea faţă de om şi de Creatorul său, este cea mai importantă, deoarece prin ea creştinul are dovada că Dumnezeu trăieşte în şi prin existenţa sa temporară, pe Pământ. De fapt, dragostea de om şi de Dumnezeu este năzuinţa, aspiraţia omului spre tot ce este bun, frumos şi vrednic de dorit. Doru Levi Ilioi demonstrează că dragostea creştină este năzuinţa ce a fost sădită în firea omului de către Dumnezeu, prin însuşi actul creaţiei. În baza năzuinţei spre dragoste creştină, omul tinde, din fire, spre Dumnezeu, socotindu-L pe El Binele suprem, bunul moral cel mai de valoare. Cu toate acestea, din cauza păcatului primordial, doar dragostea creştină în sine nu este suficientă pentru răscumpărarea acestui păcat. Doru Levi Ilioi consideră că, pentru mântuirea sa, omul are neapărat nevoie de o dragoste creştină care să lucreze cu putere de Sus, adică de o dragoste suprafirească sau supranaturală, respectiv de dragostea divină, sau de dragostea creştină ca virtute. Pentru Doru Levi Ilioi, dragostea creştină este chintesenţa tuturor virtuţilor. Dragostea creştină este considerată de Doru Levi Ilioi net superioară tuturor celorlalte virtuţi prin: izvor, care este Dumnezeu însuşi, roade, care sunt împlinirea voinţei lui Dumnezeu, putere ca efect al iubirii de Dumnezeu şi prin durata nădejdii creştinului de-a-L vedea pe Dumnezeu în Ziua Judecăţii de Apoi.
Doru Levi Ilioi consideră că scopul dragostei creştine trebuie să fie Dumnezeu, aproapele şi propria persoană. Dragostea creştină, dacă este sinceră, trebuie să fie dragoste de Dumnezeu, fără teamă de pedeapsa divină. De asemenea, trebuie să fie deplină, puternică, statornică, vie, lucrativă. Pentru autor, dragostea creştină înseamnă: 1. păzirea poruncilor lui Dumnezeu; 2. depărtarea de păcat; 3. ascultarea rugăciunilor; 4. liniştea sufletească; 5. asigurarea mântuirii. Principala condiţie, pentru atingerea deplinătăţii dragostei creştine, este lepădarea de sine şi cunoaşterea deplină a principiilor ce stau la baza vieţii creştine. De asemenea, rugăciunea este importantă pentru împlinirea dragostei creştine, deoarece, fără ea, creştinul, chiar dacă trăieşte fizic, este mort sufleteşte.