Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Deci, la trei după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Papa Pius al XlI-lea era prezentul pe frontul de luptă, declanșând cel mai dus asalt împotriva comunismului, nu doar în Italia, dar peste tot în lume, mai ales în țările sărace unde exista marele pericol ca grupările sau partidele de orientare net comunistă să pună mâna pe puterea politică. Pentru a-și atinge scopul, Papa s-a folosit extraordinar de eficient de batalioanele sale de preoți, călugări și maici, destul de abile pentru a manevra populații foarmate, în marea majoritate, din oameni analfabeți, ce nu-și puneau speranța în politicienii locali corupți, ci în Dumnezeu și reprezentanții săi pe pământ: preoții și locatarii mănăstirilor. Desigur, nimic nul putea opri pe Papa Pius al XlI-lea să colaboreze cu grupurile politice sau de afaceriști, corupte, să-i îndemne, chiar să le ordone preoților să spele pe creier populații disperate și săracite, pentru a nu răsturna de la guvernare pe cei care apărau, printre altele, nu doar propietatea privată, dar și interesele financiare ale Bisericii. Lupta înverșunată a Papei pentru îngrădirea și diminuarea puterii de expansiune a ideilor marxiste, a avut succes, dar tot din această perioadă, anul 1948 marcând apogeul cruciadei anticomuniste, încep să apară primele semne ale declinului fizic, ce se va accelera.
Primul semn: hipertrofia prostatei, Papa începând să aibă mari dificultăți în ceea ce privește eliminarea urinei. Pentru a putea urina, Papei i se administrează remedii decongestive injectate direct în venă, plus antispasmodice, plus magneziu, plus respectarea draconică a regulilor de igienă dietetică. Totul ar fi decurs normal, sub aspect medical, dacă aveai cu cine te înțelege, dar Pius al XII-lea avea ideile sale fixe și preconcepute despre medicina clasică, cerând să – se administreze remedii homeopatice, în care avea mare încredere. Într-o astfel de situație, doctorul Galeazzi-Lisi, decât să fie concediat și să piardă avantajele materiale de care beneficia ca medic oficial al Papei, a preferat să cedeze, cântându-i în strună șefului suprem al Vaticanului.
La surt timp, ca să fie totul cât mai diversificat, în materie de dureri, apar și cele la nivelul sternului, dublate de o accelerare indezirabilă a bătăilor inimii. Imediat este mobilizat un batalion de surori medicale și de medici cardiologi. Aceștia din urmă vor detecta o scleroză cardio-vasculară de tip senil. Pentru profani, acest diagnostic nu însemna altceva decât că mușchiul cardiac al Papei era insuficient irigat. O contracție suplimentară a mușchiului cardiac, apărută mai devreme decât era normal, a dat peste cap succesiunea regulată a bătăilor inimii. În consecință, inima a început… să se umfle. Arterele, mai ales aorta, dau treptat semne că sunt grav atinse de arteroscleroză: grăsimile amorfe se acumulează pe pereții interni ai vaselor de sânge. “Am continuat să-i administrez Papei Pius al XII-les cure homeopatice. Am aprofundat studierea homeopatiei, mai mult presat de Papa ce era foarte interesat de evoluțiile și contestările teoriilor din domeniul acestei forme de medicină. Astfel, am devenit un susținător al grupului de cercetători homeopați.” Această declarație a doctorului Galeazzi-Lisi va apare în cartea scrisă chiar de el, în umbra și în lumina lui Pius alXII-lea, apărută la Paris, la editura Flammarion, în 1960.
Aceste tulburări de sănătate se vor întinde pe o perioadă de doi ani. Cănd Papa Pius al XII-lea credea că bunul Dumnezeu s-a îndurat de el, ajutându-l să-și târâie viața doar cu complecațiile de sănătate ce le avea deja, a mai apărut una, ce i-a dat șah mat medicului oficial al Suveranului Pontif: crize violente de vomă, cu urme de sânge, având un nivel ridicat de aciditate. Neputând identifica adevărata cauză a deteriorării stării de sănătate a lui Pius al XII-lea, Galeazzi-Lisi va crede, sincer, că este vorba de o intoxicație. Concluzie destul de giudată. Crizele de vomă erau, de fapt, provocate de o depresie a stării generale în care se afla organismul Papei, ceea ce a declanșat, la rândul său, insuficiențe funcționale multiple. ĩn paralel, ca totul să fie cât mai complet, Papa începe să-și piardă memoria, mai pe înțelesul credincioșilor, Pius al XII-lea începuse să uite de la mână la gură ce spusese cu cinci minute în urmă. Era mai mult decât grav. Tot mai frecvent, Pius al XII-lea nu mai este în stare să se concentreze sau să ducă la bun sfârșit munca de tip intelectual pe care avea de gând, nu s-o termine, dar cel puțin s-o înceapă. La scurt timp, organismul său începe să fie devastate de o succesiune imposibil de oprit de bronșite. Urmează o artroză cervicală ce-i provoacă dureri difuze în brațe, umeri și la cap. Bilanțul dereglărilor este completat, în final, de explozia de abcese dentare. Cu toate acestea, nimeni nu îndrăznește să vorbească presei despre starea lamentabilă de sănătate în care se afla Pius al XII-lea. Anul 1950 va fi decretat de către Vatican un an sfânt, iar creștinii catolici, din întreaga lume vor crede ca fiind adevărate viziunile pe care le avusese Papa. Asemenea celor trei copii portughezi de la Fatima, ce au avut revelația Fecioarei Maria, în septembrie 1917, și lui Pius al XII-lea i-a apărut în față, de patru ori Sfânta Fecioară Maria. Buena Fortuna. Credincioșii catolici, de pe toate continentele, au acceptat relatarea miracolul fără să comenteze.
Cu toată producerea miracolului, durerile, la nivelul stomacului, nu încetează, ci dimpotrivă, sunt tot mai violente. Începând cu anul 1954, durerile sunt însoțite de adevărate salve de sughițuri, care-l apucă pe Pius al XII-lea în orice loc, indiferent unde se afla, chiar și la toaletă. Crizele de sughiț nu țineau câteva zeci de secunde, ci minute întregi. Dacă ar fi aflat și acest lucru, credincioșii habotnici ar fi zis că dracu’ își bate joc de Pius al XII-lea.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. Totodată, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
