Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
în ceea ce-l privește pe Pompidou, un lucru este sigur: dorința de putere devine o obsesie. Este ca un fel de drog. Pompidou este ferm convins că cel ce ajunge la vârful puterii are posibilitatea de a face istoria după bunul plac. Totuși, nu-și dă seama că puterea totală le ia mințile și celor mai inteligenți, determinându-i să ia decizii ce se dovedesc, până la urmă, catastrofale.
Un licru este sigur: puterea te anesteziază, nu mai poți judeca rațional, te roade până te distruge. Put-erea,din momentul în care o deții, pentru a o păstra, impune niște condiții dure pe care, dacă nu le poți controla, te dărâmă. în planul sănătății, puterea te macină, plătind foarte scump dacă depășești cu mult limitele de rezistență ale organismului. Acesta este o mașinărie bine pusă la punct, dar care, când nu te aștepți, poate ceda definitv. De cele mai multe ori, din cauza epuizării, cei ce nu mai pot controla situațiile neprevăzute, se îmbolnăvesc grav, foarte grav și nici cea mai pricepută echipă de medici nu mai poate face nimic. în astfel de situații, cei ce sunt stăpânii absoluți ai puterii fac tot posibilul pentru a scăpa cu bine. S-a observat că cei obsedați de putere, când ajung, cu sănătatea, în fazade limită a rezistenței organismului, găsesc totuși resurse psihice și morale de excepție ce le permit să reziste vreme îndelungată. Desigur, fiecare în felul său. Aspect confirmat din plin de oameni de excepție precum Frankijn Roosevelt și Charles de Gaulle. în schimb, oamenii normali, când ajung în punctul maxim de extenuare, cedează. Aceștia, se cramponează, în zadar, de putere.
La Georges Pompidou, degradarea fizică a început la sfârșitul anului 1968. A fost prea devreme. Totul s-a declanșat în momentul în care trebuia să-și adune resursele fizice și psihice pentru a face ultimul salt necesar pentru acapararea puterii supreme. Cele șaptezeci și patru de luni petrecute la putere i-au zdruncinat sănătatea mai mult decât se credea. Rarele momente de vacanță, petrecute la Carjac, la Orvilliers în Yvelines, la propietățile sale de la țară, nu au fost de ajuns pentru ai permite să-și revină. Se încăpățânează să nu piardă nici cea mai mică ocazie care-l poate ajuta să devină președintele Statului. Ceea cei otrăvește cel mai mult organismul este incapacitatea de a trece cu ușurință peste umilirea la care l-a supus de Gaulle. Pune la cale tot felul de combinații politice pentru a fi sigur că va fi succesorul lui de Gaulle. Astfel, se duce la Roma, la Geneva pentru a pregăti terenul în favoarea sa. îl sapă cât poate de mult pe General. Gaulliștii nu-i vor ierta niciodată lui Pompidou toate demersurile făcute pentru a-l discredita pe General. Pentru ei, Pompi-dou este singurul vinovat de plecarea lui de Gaulle, de la putere. Puțin îi pasă că este avertizat despre ce cred ceilalți despre el. Pompidou este obsedat doar de un singur lucru: să învingă. Chiar dacă nu dă importanță, totuși surmenajul provocat de această goană nebună spre putere începe să-și spună cuvântul. Oboseala fizică se vede tot mai clar, dar Pompidou nu ține cont. Puterea, cu orice preț. Astfel, pe acest fond de oboseală accentuată, începe să apară boala care, în final, îl va pune la pământ.
Primele semne: o ușoară anemie, plus sângerări pe nas. Medicii vor recurge la investigații de rutină. Nimic nu reiese clar. Atunci, se face analiza sângelui. Se constată o creștere a videzei de sedimentare. în urma acestui rezultat, medicii cred c-ar fi vorba de o infecție, dar nu reușesc să identifice locul unde aceasta acționează. Din cauza controlului superficial, unele organe nu dezvăluie nimic. Starea generală de sănătate a lui Pompidou pare bună. Deci, se consideră că nu este nevoie de o examinare amănunțită. Până la urmă, medicii intră la idei. Simptomele pe care le prezintă Pompi-dou nu se datorează doar stării permanente de oboseală. Până la urmă, este decretată starea de urgență. Ceva s-a schimbat în metabolismul fostului prim-ministru. Ceva periculos se petrece în zona profundă unde se formează sângele.
Se știe că sângele este o componentă specială a organismului. Rolul său este vital. El hrănește corpul uman, este important pentru aportul de oxigen necesar plămânilor. Pe de altă parte, sângele colectează deșeurile și gazele toxce pe care le duce până la organele ce le elimină. Sângele este un torent viu de cinci până la șase litri. Plasma, o soluție apoasă, conține săruri minerale, proteine, acizi carbonați monovalenți, glucoză, lipide, colesterol, pigmenți, hormoni, albumină și globulină. Plasma transportă globulele roșii ce alimentează și aerează corpul, scăpându-l de toxine. Globulele roșii sunt produse de măduva din oase, trăind în medie o sută douăzeci de zile, după care sunt distruse de splină. însoțesc, în deplasarea lor prin trup, globulele albe, ce anihilează agenții străini organismului, asigurând imunitatea acestuia. Fiind mult mai complexe decât globulele roșii, produse de măduva spinării și în ganglionii limfatici, splina. Durata de viață, diferă de la specie la specie, de la câteva zile la câteva luni. Apoi, urmează, ca importanță, celule sangvine fără nucleu ce reglementează coagularea în artere și vene.
Chiar dacă medicii au început să înțeleagă din ce în ce mai bine compoziția sângelui, ce circulă, în interiorul trupului, printr-un total de nouăzeci și șase de mii de kilometri de vene, artere și vase capilare, mai sunt aspecte pe care nu au reușit, deocamdată, să le descifreze. Uneori, inexplicabil, sângele se alterează, își pierde propi-etățile. Alteori, au loc fenomene ca și cum sângele este agitat de furtuni. De asemenea, se întâmplă să fie pur și simplu sufocat de un fel de dopuri de grăsime ce reduc viteza sa de deplasare. Mai este situația în care se transformă în cheaguri ce provoacă explozia vaselor de sânge.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
