Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
încetul cu încetul, zvonul își face efectul scontat. Deci de Gaulle este terminat, nu mai este bun de nimic. Este adevărat că oboseala a pus stăpânire mai repede pe trupul său. Chiar mai repede decât s-ar fi așteptat. Niciodată nu s-a ferit să spună ginerelui său, Alain de Boissieu, și fiului său, Philippe, că se va retrage din politică din clipa în care va împlini vârsta de optzeci de ani. Doar medicii săi personali și el însuși știu că un anevrism îi submineață funcționarea normală a aortei. în urmă cu câțiva ani, a fost descoperită această dis-funcționalitate. Arterele au fost obligate să suporte acțiunea combinată a arterioscle-rozei și a hipertensiunii. Dilatări, un fel de hernii, au afectat aorta, calea regală a șuvoiului sangvin, în zona toracelui și abdomenului. Desigur, și diabetul a contribuit din plin la accentuarea răului ce submina organismul lui de Gaulle. Aceste anevriusme, cum se explică la Facultatea de medicină, dezvăluie că tunica internă a vasului de sânge major s-a rupt în mai multe locuri. în această situație, anevris-meleumflă stratul mediu și peretele extern al aortei. Astfel, acesta poate fi rupt și străpuns.
Stadiul avansat al afecțiunii este un semnal clar pentru de Gaulle că trebuie să elibereze locul de președinte al Republicii, că trebuie să plece demn, cât mai este timp. Forța fizică începe să scadă. Până-n prezent, a reușit să se țină tare, con-trolându-și afecțiunile fizice care, pe un altul în locul lui, de mult l-ar fi eliminat din sfera activității politice. Cine a avut de-a face în mod direct cu el, își aduce aminte cum, în timpul zborurilor oficiale cu avionul, stătea țeapăn în fotoliu, cu ochii larg deschiși, în timp ce oamenii echipei sale dormeau din greu. Insensibil la schimbările de climă, la epuizare, a știut să fie un exemplu de comportament pentru toți cei din jurul său, când a reprezentat Franța. Când și-a dat seama că începe să se manifeste erodarea organismului, de Gaulle a decis că nu va oferi, în public, spectacolul degradării fizice. Decizia era luată: se va retrage. Unii au încercat să-l facă să se răzgândească, dar de Gaulle a refuzat să-i asculte.
Nesilit de nimeni, de Gaulle își pregătește retragerea definitivă. Va organiza un referendum în mod voit ambiguu, un amestec de aspecte economice și politice. Pe 27 aprilie 1969, majoritatea francezilor au votat “nu”. La unsprezece minute după miezul nopții, după ce i se comunică rezultatul, de Gaulle renunță la funcția de președinte al Republicii franceze. Imediat părăsește palatul prezidențial, se duce direct la el acasă, la Colombey. După ani de zile, s-a aflat că de Gaulle se pregătea să moară. Ray-mond Tournoux va povesti că rezultatul referendumului la afectat foarte mult. Treptat, a devenit din ce în ce mai trist.
De Gaulle este tot mai mult copleșit de gândul că Franța, prin noua generație de politicienii, nu va reuși să se impună suficient demult printre națiunile puternice ale lumii, că va ajunge în situația în care se va închide în propriul ei trecut. Era dureros de conștient că nu mai putea face nimic pentru Franța. Organismul său era tot mai bătrân și neputincios. Venise vremea să lase totul în ordine.
în octombrie 1970, pentru prima dată, Generalul va vorbi despre dureri de spate difuze, în mod sigur provocate de degradarea vertebrelor, accentuată de o dilatare anevrismală. Spre seară, în data de 9 noiembrie 1970, unul dintre anevris-mele aortei, probabil aflat în apropierea mușchiului inimii, explodează. Charles de Gaulle moare imediat.
Decesul, provocat prin ruptură de anevrism disecant, i-a determinat pe unii specialiști să ajungă la concluzia că generalul de Gaulle suferea de sindromul lui Marfan, o boală ereditară de care a suferit și Abraham Lincoln, președintele Statelor Unite. Acest sindrom a fost studiat și descris de medicul francez Antonin Marfan, în 1896. Sindromul lui Marfan se caracterizează printr-o talie foarte mare a organismului, un torace ca un butoi, membre superioare și inferioare foarte lungi, tulburări de vedere, afecțiuni endocriniene și un anevrism al aortei.
A fost îngropa conform dorinței sale, lângă fata sa Anne, la Colombey, în legendara sa uniformă de brigadier. El este cel ce a vrut ca astfel să se desfășoare ultima ceremonie înainte de a părăsi definitiv lumea. îi plăcuse foarte mult o afirmație a lui Chateaubriand: “Pentru oamenii mărunți, mauzolee, pentru oamenii mari, doar o piatră și un nume trecut pe ea”.
11
Georges Pompidou
O amintire, încă proaspătă. 2 aprilie 1974. La Bursa de la Londa, cursul aurului atinsese cel mai ridicat nivel istoric al prețului. în Vietnamul de Nord era remaniat guvernul. Guvernul iugoslav era neliniștit din cauza manevrelor navale italo-americane, din nordul Mării Adriatice. în seara zilei de 2 aprilie, ploua la Paris. La televizor, rula filmul Bărbatul din Kiev, un preludiu la dezbaterea despre evreii în U.R.S.S. La ora zece seara, într-o liniște și discreție absolută, poliția a blocat cele două căi de acces ce duceau la cheiul Béthune, aflat în partea sudică a insulei Saint-Louis. Cu o oră mai devreme murise, la domiciliul său particular ce domina Sena, Georges Pompidou, șaizeci de ani, al nouăsprezecelea președinte al Republicii. O hemoragie violentă îl ucisese în câteva secunde.
Primele reacții, în străinătate: Moscova aducea un omagiu “interlocutorului activ, dar dificil”. “Regele Bourbon moare fără urmaș”, comentează ironic Londra. Wash-ingtonulomagia pe “moderatul scandalului atlantic”. Bruxelles se înclina în fața “stoicului creștin”. Franța publica necrologul tradițional pentru un astfel de moment, majoritatea politică lansând mesajul de continuare a operei generalului de Gaulle, operă ce fusese continuată, până în ultima clipă, de dispărutul Georges Pompidou. Temându-se de rezultatul alegerilor, politicienii de dreapta făceau un apel la reînființarea Comitetelor salvării publice. Cei de stânga căzuseră de acord că este necesar să se reculeagă, să reflecteze. în realitate, evenimentul nu a surprins pe nimeni.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
