de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Şapte ani în anticamera morţii
Afacerea Sacco – Vanzetti
de François Brigneau
Doi ucigaşi italieni au ţâşnit dintr-un Buick negru…
Edmundo La Vanzie cască din cauza plictiselii de care nu poate scăpa, indiferent ce ar face.. Fără să se mai întoarcă, paznicul barierei întinde mâna şi cu degetele apucă sticla de bere pe care o pitise bine în cabina postului trecerii de nivel peste calea ferată. Regulamentul nu permitea consumul de alcool, nici chiar de bere, în timpul serviciului. Edmundo La Vanzie zâmbeşte ironic din colţul gurii. Regulamentul !… Cine a făcut războiul în Franţa, a văzut prea multe ca să mai ţină cont de regulamente.
Toată şmecheria e să nu fii prins, atât şi nimic mai mult ! Or, nu trece nimeni, la ora asta, pe drumul ce duce către South Baintree. De asemenea, nu se vede nici ţipenie de om mergând pe calea ferată ce face legătura între New York şi New Haven, iar trenul de „paisprezece patruzeci şi opt de minute” are întârziere.
Au trecut deja cinci minute de când a lăsat barierele ce încadrează calea ferată. La orizont, încă nu se vede expresul.
Deodată, La Vanzie tresară: într-un scrâşnet de trezeşte şi morţii, un automobil apare la curbă. Fără să ţină cont de bariera lăsată, şoferul se îndreaptă spre ea fără să reducă viteza.
” – Hei ! aveţi de gând să vă puneţi capăt zilelor !” strigă La Vanzie.
Le face semn cu mâna. Şoferul încetineşte, frânează. Maşina este un Buick negru cu spiţe la roţi. Cei cinci bărbaţi din interiorul ei se uită la La Venzie cu priviri dure şi reci.
” – Ridică bariera, îi spune şoferul.
- Dar, spune La Venzie, … e timpul să apară expresul de paisprezece şi patruzeci şi opt…
- Ridică bariera !”
La Vanzie simte cum i se prelige transpiraţie pe şira spinării: unul dintre bărbaţi îndreaptă spre el un revolver. La Venzie priveşte arme şi mâna cu pielea bronzată… Privirea alunecă în sus până la gulerul de catifea al vestei închise la culoare, până la bărbie, până la buzele subţiri ce exprimă cruzimea. Vede cum se întredeschide gura. Vede privirea individului ce devine şi mai întunecată, mai plină de furie şi de cruzime.
” – Ridic-o…”
La Vanzie este cuprind de spaimă. Nu are de ales. Învârte roata barierei. Cu o ultimă brumă de demnitate, încearcă să le atragă atenţia:
” – Treaba voastră dacă o să fiţi făcuţi praf şi pulbere… „
Buickul demarează. La Vanzie în cabina postului, pune mâna pe sticla de bere şi o dă pe gât, pe nerăsuflate, bombănind:
” – Javre de italieni ! Nu mai scapă lumea de nenorociţii ăştia de gangsteri italieni !”
Cu patru minute întârziere, expresul de New York – New Haven trece în viteză printre barierele ridicate, în timp ce Buickul dispare pe şosea, într-un nor de praf…
” – La revedere, domnule Parmenter, ne mai vedem la sfârşitul lunii.”
Domnul Parmenter dă aprobator din cap: nu-şi poate scoate pălăria, pentru a saluta, deoarece are în mâini două casete din metal.
” – Da, la sfârşitul lunii” spune domnul Parmenter.
Este un adevărat ritual. De fiecare dată, în ziua de 15 şi de 30 a lunii, aproape de ora trei după-amiaza, domnul Parmenter iese din birourile Companiei Slat-ter şi Morrill. Adjunctul său, Berardelli, paznicul său, îl urmează. Cei doi bărbaţi merg grăbiţi pe Strada Mare din South-Baintree. Casetele pe care le cară conţin banii de salarii pentru muncitorii angajaţi de societate în fabrica de încălţăminte ce-i aparţine, aflată la mică distanţă de clădirea cu birouri. De fiecare data când ajunge la destinaţie, domnul Parmenter rasufla uşurat.
în data de 15 aprilie 1920, suma totala necesara pentru plata salariilor era de 15.776 de dolari şi 15 cenţi (echivalentul a aproape şase milioane de franci în 1956). Domnul Parmenter şi-a petrecut toata dimineaţa punând banii în plicurile destinate muncitorilor. Cei doi barbaţi au un moment de ezitare, pe bordura trotuarului din lemn, înainte de a traversa strada. Maşinile se deplaseaza încet. în pragul uşii, batrânul Marusian, frizerul, se uita cum trec oamenii şi automobilele, privind indiferent cu ochii sai blânzi de miop. Cocoţaţi pe schele, nişte zidari lucreaza la o casa cu un etaj. Ceva mai încolo, zugravii se ocupa de vila primarului.
” – Oraşul nostru devine din ce în ce mai frumos, spune domnul Parmenter.
” – Aşa-i, şefule.
- Au început sa curga banii din plin. Priviţi: toate faţadele sunt din nou zugravite. în doi ani, numarul maşinilor s-a dublat ! Se zice ca se va da drumul la alte şase uzine, în Statul nostru. Ai cuvantul meu de onoare, daca parinţii noştri ar învia, nu vor mai recunoaşte New England…”
Domnul Parmenter este un om fericit. în fiecare seara, în casuţa pe care a luat-o cu chirie, îl aşteapta soţia cu cei doi copii ai lor. Este mândru ca este cetaţean al Massachusetts-ului, Statul cel mai civilizat din America. Doar o mica nemulţumire îi strica starea de fericire: mâna de lucru straina pe care o atrage dezvoltarea industriala, pâna la urma aceasta stabilindu-se în oraşul lor.
” Aţi auzit de atacul ala înarmat, ce a avut loc recent ?, spune domnul Parmenter. Iar italienii. Pe unul îl cheama Roberto Elio, pe calalalt Salcedo. Nişte anarhişti, nişte salbatici ! Ah, Dumnezeule ! când vom scapa de jigodiile aste !”
Berardelli nu scoate un cuvânt. Acum aproape cincizeci de ani, tatal sau sosea la New York cu un vapor plin de emigranţi. Tatal lui venea din Napoli…
Berardelli merge puţin cocoşat. Nu putea înţelege cum de aparuse aceasta noua atitudine pe care o aveau cei ce se numeau Americani pur sânge. Dar niciodata pâna acum nu i-au dispreţuit şi nu i-au urât atât de mult pe cei de origine latina. Oare din cauza extinderii comunismului se poarta aşa? „Daca voi avea copii, cel mai bine ar fi sa le schimb numele… Am sa le pun numele de Berardel… „
” – Berardelli… Casca ochii !”
Vocea domnului Parmenter se blocheaza. Berardelli face un pas înapoi. Dar este prea târziu. Un Buick negru mare opreşte lânga trotuar. Trei barbaţi, cu impermeabile gri, cu palariile din fetru trase pe ochi, coboara. Unul ocoleşte maşina. Ceilalţi doi, fara sa spuna ceva, îndreptându-se spre casier şi adjunctul sau, scot din buzunare revolverele automate şi trag, ciuruindu-le capetele. Uimit, domnul Parmenter da drumul la una dintre casete, îşi duce mâna la unul din obraji, plin de sânge şi cade ca trasnit. Berardelli deja este pe trotuar într-o balta de sânge. A încercat sa-şi duca mâna dreapta la tocul armei aflat la subţioara stânga, dar n-a mai avut timp sa scoata pistolul. Resturi de creier sunt amestecate cu firele parului sau negru.
Cei doi ucigaşi se apleaca, iau casetele cazute pe trotuar, se întorc, foarte calmi, se urca în maşina. Al treilea le acopera retragerea. Cu coltul, ţine mulţimea la respect, o mulţime înţepenita de groaza, muta de uimire. Merge cu spatele, se aşeaza lânga şofer şi striga:
” – Avanti !…”
Buickul demareaza. Evita în ultima clipa un baiat ce distribuie laptele, accelereaza şi dispare. De abia atunci, mulţimea începe sa se agite, sa se apropie de cele doua trupuri fara viaţa, prabuşite pe trotuar. Domnii Parmenter şi Berardelli sunt morţi. Cei cincisprezece mii de dolari au disparut. Tot mai mult, pe Strada Mare din South-Baintree, mulţimea vocife-reaza din ce în ce mai tare:
” – Italienii… Iar un atac dat de italieni !”
Tradus din franceza de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţa şi înacriţi de eşecurile personale, uitând ca predarea logica a adevarului istoric nefes-tivist înseamna înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotarţa se ocupa cu tehnoredactarea cotidianului „Damboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
