Vitralii (I) Lumini şi umbre – Revista Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii

Editorialul numărului 34 al revistei „Vitralii”, „SRI
– 28 de ani în serviciul României” este o rememorare a principalelor momente care s-au finalizat cu înfiinţarea actualului SRI. După cum se menţionează în editorial, „La scară istorică este puţin, la scară umană este vârsta unui om în deplină maturitate. Privind la Serviciul de astăzi, unui neavizat i-ar fi dificil să înţeleagă dificultăţile cu care acesta se confrunta la începutul anilor ‘990. Rformele în domeniul politic, instituţional şi economic – caracteristice etapei de început a restructurării societăţii rimâneşti după schimbarea de regim – au avut loc pe un fond social tensionat şi în absenţa unor mecanisme legislative adecvate, care să garanteze prezervarea intereselor naţionale, inclusiv a celor din sfera securităţii”. Este, de asemenea, succint trecută în revistă importanţa anilor 1989, 1991, 1992, 1993, 1997, 2001 şi 2008. „Concret, – se menţionează în editorial – Contraspionajul, Apărarea Constituţiei, Securitatea Economică, Antiterorismul au fost continuu întărite, concomitent cu înfiinţarea şi dezvoltarea unor structuri care să contracareze noile tipuri de ameninţări, precum cele transfrontaliere şi cele informatice”. Editorialul trece în revistă toate aspectele referitoare la modul cum a fosr înfiinţat actualul SRI care, din „fericire, dar nu din îmtţmplare (…) a avut şi are în continuare în structurile sale oameni de o foarte bună factură intelectuală, profesională şi nu în ultimul rând morală (…)”.
Dedicate Centenarului Marii Uniri, revista „Vitralii” publică patru articole, trebuind menţionat faptul că numărul 34 a apărut în 2018. „Jertfă, lacrimă şi dăruire de sine. Unirile anului 1918. Un proiect politic realizat de neamul românesc.” de lect. univ. dr. Radu Romînaşu din Oradea. S-ar putea să uimească menţiunea din titlu, „Unirile anului 1918”. Cu toate acestea se reflectă în mod obiectiv o realitate, deoarece Marea Unire din 1918 este de fapt suma unor succesiuni de evenimente politice ca expresie a unui deziderat comun al poporului român: unificarea teritorială. Astfel, după cum reiese din articol, după Prima Unire, căreia în mod eronat i se mai spune şi Cea Mică, din 1859, sfârşitul Primului Război Mondial, în 1918, care a provocat prăbuşirea a trei imperii, cel ţarist, cel german, cunoscut şi sub denumirea de prusac şi cel austro-ungar, deci după terminarea acestei catastrofe ce a afectat Europa, au apărut oportunităţile politice pentru realizarea Marii Uniri a României. Deci, prima Unirea anului 1918, la 27 martie, ziua în care Sfatul Ţării, cum se numea, să spunem, forma de Parlament a Republicii Democratice Moldoveneşti, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri a decis în mod irevocabil că „în numele poporului Basarabiei (…) se uneşte cu mama ei România „. La acel moment istoric, la Chişinău, au participat 150 de deputaţi: 105 basarabeni, 15 ucrainieni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 germani, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. A doua Unire a avut loc în data de 28 noiembrie 1918, când, la Congresul general al Bucovinei, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român din Bucovina, 13 ai comunelor ucrainiene, 7 ai Consiliului Naţional German şi 6 ai Consiliului Naţional Polonez au votat în unanimitate Unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei cu Regatul României. A treia Unirea a avut loc la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 când Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul s-au unit irevocabil şi ireversibil cu Regatul României.
„Pantelimon Halippa – unul dintre corifeii Marii Unirii” de gl. bg. (r) Vasile Mălureanu este portretul unuia dintre cei mai importanţi români basarabeni, după cum precizează chiar autorul. Pantelimon Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, ţinutul Soroca
– d. 30 aprilie 1979, Bucureşti) este o figură de patriot şi politician tipică pentru sfârşitul de secol al XIX-lea şi secolul al XX-lea, până în 1979. Autorul articolului, care, aşa cum mărturiseşte, a avut privilegiul de a se întâlni de mai multe ori cu Pantelimon Halippa, realizează un portret obiectiv al celui care, până în ultima clipă a vieţii sale, în ciuda vicisitudinilor istoriei, a rămas un mare politician patriot ca a avut o contribuţie semnificativa în realizarea Unirii Basarabiei cu Regatul României.
Al treilea articol din seria dedicată Unirii de la 1918, „Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi „erorile” Ungariei de până atunci” de dr. Vasile Lechinţan, istoric, Cluj-Napoca, este o pledoarie, dar şi un semnal de alarmă în ceea ce priveşte permanenta ameninţare perpetuată de unii istorici meghiar, ce vizează unitatea teritorială a României. Autorul se referă la proiectul maghiat Trianon 100, ce reprezintă o răstălmăcire a adevărului istoric. După cum scrie dr. Vasile Lechinţan, aflâm „că proiectul «Trianon 100» este susţinut de Academia de Ştiinţe a Ungariei, până în 2021, cu cca. 100.000 de euro anual. Nu văd de ce nu ar susţine şi Academia Română un proiect asemănător, pe aceeaşi temă, pentru a fi cercetate şi de către istorici români arhivele din Paris, Budapesta, SUA, Anglia, Austria, Italia, Japonia şi din alte centre mari ale ţărilor implicate în marea conflagraţie mondială. Poiate că ar fi un îndemn la onestitate, desigur pentru ambele echipe. Şi apoi nu s-ar folosi sintagma «Trianon 100» ca fiind «centenar maghiar», în contrapondere cu centenarul român”. Importanţa, am putea spune istorică şi etică a acestui scurt articol, rezidă în faptul că autorul, dr. Vasile Lechinţan, consideră necesară realizarea unui inventar obiectiv, lipsit total de patimi subiective, ale tuturor „erorilor” statului maghiar în politica sa faţă de români, până la 1918. Dr. Vasile Lechinţan semnalează, de asemenea, şi atitudinea prea condescendentă a istoricului Lucian Boia, istoric cultivat asiduu, din motive de profit economic, de către editura Humanitas, care, după cum îl citează autorul articolului, ar fi spus inutil de ironic, „că o mare parte dintre academicienii noştri au lansat în acest an (nota red.: 2018) un Apel «în care semnalează tot soiul de primejdii» şi că faptul ar fi «o înţelegere desuetă a istoriei»”. Dr. Vasile Lechinţan, referitor la confratele său istoric, tot român, coform CI-ului acestuia, este de părere că atitudianea acestuia, prea zeflemistă şi condescendentă, îl plasează în zona intelectuală a celor care se degrevează periculos de mult de orice responsabilitate patriotică. Oricum, istoricul Lucian Boia, a cărui valoare intelectuală nu i-o poate contesta nimeni, uneori, de dragul celebrităţii care, cinstiţi să fim îi aduce, totuşi, venituri substanţiale, dar şi dintr-o propensiune greşit asumată, imitând Şcoala de la Paris, de istorici, apărută în perioada interbelică, Fernand Braudel fiind şeful ei, autorul „Jocurilor schimbului”, Şcoală devenită foarte celebră după 1945, cu adepţi şi imitatori în diferite state europene, deci din dorinţa de a nu rata această modă a demistificărilor istorice, a căzut în extrema exagerărilor persiflatorii, ceea ce nici istoricii francezi nu au făcut-o. Dar, în fine, aşa se întâmplă când devii prizonierul obsesiei de a fi în pas cu modele… intelectuale, care după un timp capătă valoarea caricaturii de intelect. Pentru a înţelege mai bine aceste constatări este recomandabil să citiţi numărul 34 al revistei „Vitralii”. Pentru procurarea sa, puteţi telefona la sediul redacţiei, telefon:
(0040) – 21 – 2119957.