Cea mai rea dintre toate lumile posibile (49) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
„Lăudându-se exagerat de mult talentul, curajul şi capacitatea săracilor din bidonville-uri de a se descurca singuri pentru construirea unei locuinţe, scrie Jeremy Seabrook, Banca Mondială a netezit calea prin care Statul şi guvernele locale vor renunţa la rolul lor de intervenţie şi de susţinere financiară a celor cu venituri mici şi foarte mici, doritori de a poseda o locuinţă”. 1)
în plus, Turner şi admiratorii săi de la Banca Mondială au prezentat într-un mod exegerat de roz costul şi rezultatul final al construirii unei locuinţe în bidonville, prin recurgerea la autonomia individuală şi ameliorarea succesivă a spaţiului de locuit. După cum au constatat Kavita Datta şi Gareth Jones pierderea ajutorului financiar al statului pentru construirea de locuinţe duce fie la un preţ foarte ridicat al materialelor necesare construirii locuinţei (cumpărate în cantităţi mici de la vânzătorii locali de materiale), fie la procurarea de materiale de ocazie de proastă calitate. De altfel, Datta şi Jones afirmă că „renunţarea la subvenţia de stat şi înlocuirea acesteia cu autonomia individuală pentru construirea de locuinţe” este într-o oarecare măsură un mit: „în majoritatea cazurilor, cei ce şi-au construit ei înşişi locuinţele au recurs la asistenţa plătită ieftin a artizanilor iar pentru lucrările particulare, la muncitori calificaţi” 2).
Dar ceea ce este mai important, costul împrumutului la Banca Mondială -integrat în limitele impuse de înăsprirea dogmei neoliberare – a avut ca rezultat excluderea nemiloasă a celui mai sărac de pe piaţa împrumuturilor destinate susţinerii de construire autonomă de locuinţe. Aceasta a fost urmarea la renunţarea definitivă impusă de politica financiară a Bancii Mondiale în statele unde guvernele au ajuns la mâna ei prin împrumuturile pe care le-au făcut, împrumuturi ce aveau o cu totul altă destinaţie decât construirea subvenţinată de locuinţe. Lisa Peattie, unul dintre criticii cei mai înverşunaţi ai Băncii Mondiale, spunea, în 1987, că grupul cel mai sărac din cadrul populaţiei vizate – a cărei mărime, diferită de la stat la stat, oscilează între 30% şi 60% – nu putea să corespundă criteriilor financiare necesare pentru a face un împrumut care să-i permită construirea unei locuinţe pe o parcelă de pământ repartizată sau să o recondiţioneze pe cea deja existentă 3). în plus, chiar proiectele cele mai ambiţioase şi mai aşteptate spre realizare ale Bancii Mondiale aveau tendinţa de a fi blocate de către clasa de mijloc şi de cei care nu aveau nevoie de ele exact cum se întâmplase cu subvenţionarea de locuinţe pentru cei cu venituri mici.
Filipinele, ţară pilot pentru noua strategie planetară a Băncii Mondiale, este un celebru caz de studiu. Colaborând cu dictatorul Marcos, experţii Băncii Mondiale au identificat 253 de locuri sordide ce deveneau „zone prioritare de dezvoltare”, pe locul întâi fiind vastul bidonville din dreptul mării Tondo, cartier periferic al metropolei Manilla.
1) Jeremy Seabrook, In the Cities of the South, op. cit., p.196 – 197.
2) Kavita Datta şi Gareth Jones, „Prefaţă”, in Kavita Datta şi Gareth Jones, Housing and Finance in DevelopingCountries, op. cit., p.12.
3) Lisa Peattie, „Affordability”, Habitat International, 11:4, 1987, p. 69-76.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.