Cea mai rea dintre toate lumile posibile (24) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
3. Locatarii invizibili
La modul general, literatura ştiinţifică, dar şi cea de masă, despre locuinţele ilegale, au tendinţa de a romanţa rolul squatterilor şi de a neglija locatarii. Aşa cum cercetători ai Băncii Modiale au recunoscut recent, „extraordinar de puţine studii au fost efectuate despre piaţa imobiliară pentru clienţii cu venituri mici”. Relaţia proprietar-locatar este în realitate o relaţie socială fundamentală şi conflictuală în viaţa de zi cu zi în bidonville-urile de pe întreaga planetă. Această relaţie este pentru cei săraci principalul mod prin care pot face bani de pe urma locuinţei lor (legală sau ilegală), de cele mai multe ori fiind o relaţie de exploatare a unor oameni şi mai săraci decăt proprietarii aflaţi la limita sărăciei. Transformarea locuinţei construită ilegal într-un bun negociabil pe piaţa imobiliară a dus la creşterea rapidă a subsec-toarelor locuinţelor identificabile: ocuparea, cu oameni în căutarea unui loc de dormit, a spaţiilor goale din vechile bidonville-uri sau construirea de locuinţe pentru mai multe familii pe suprafeţe rezultate din reîmpărţirea celor piratate. Majoritatea săracilor urbani din Africa de Vest au preferat să închirieze spaţii. La fel au procedat şi majoritatea rezidenţilor din Dacca şi din alte oraşe din Asia (în Bangkok, doi squat-teri din trei au închiriat terenul pe care-şi construiesc o locuinţă modestă). Deşi nu se recunoaşte oficial, închirierea a devenit ceva foarte obişnuit, în periferiile oraşelor din America Latină, Orientul Mijlociu sau Africa de Sud. În Cairo, de exemplu, săracii ce au reuşit să strângă ceva bani cumpără de la fermieri terenurile piratate, iar cei care au bani foarte puţini se slabilesc pe terenurile municipalităţii. Cei mai săraci dintre săraci închiriează de la squatteri. După cum a remarcat geograful specializat în mediul urban, Alan Gilbert, referitor la America Latină a anului 1993, „marea majoritate a noilor locuinţe în care se poate sta, se află mai mult la periferiile autonome deja consolidate, decât în centrul oraşelor”.
Mexico este un exemplu important în această privinţă. În ciuda faptului că exista o lege model referitoare la colonias proletarias ce interzicea dreptul de proprietate fără să ocupi locul respectiv, „braconajul” de terenuri şi specula de locuinţe pentru rezidenţii cu venituri mici, guvernul lui Lopez Portillo (1976 – 1982) le-a permis locuitorilor bidonville-urilor să-şi vândă proprietatea la preţul pieţei. Unul din rezultatele acestei reforme a fost că clasa de mijloc din unele colonias, pe vremuri sărace dar bine plasate ce locaţie, s-a îmburghezit. Un altul a fost proliferarea micii proprietăţi. După cum a descoperit sociologul Susan Eckstein, când sa întors, în 1987, în colonia pe care o studiase cu cincisprezece ani în urmă, între 25% şi 50% dintre primii squatteri construiseră mici vecindades pentru două până la cincisprezece familii pe care le închiriau la un preţ suportabil, săracilor nou sosiţi. „Există, în realitate, o piaţă imobiliară cu două viteze, scria Susan Eckstein, ce reflectă diferenţele socioeconomice dintre colonos”. Ea a constatat deasemenea „în perioada de timp care s-a scurs de la prima sa vizită, o nivelare socioeconomică a populaţiei «în zona sa inferioară» (…). Crescuse numărul celor mai săraci chiriaşi”. Dacă cei mai vechi rezidenţi prosperaseră devenind proprietari, noii chiriaşi aveau mai puţine speranţe să avanseze în ierarhia socioeconomică, decât generaţia precedentă, iar întreaga colonia încetase să mai fie „bidonville-ul speranţei”.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.