Vremurile de azi – un examen istoric

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Vremurile pe care le trăim, chiar dacă nu sunt apocaliptice, totuşi, sunt vremuri de un profund şi complex examen istoric. Nu poţi trece prin viaţă în chip nepăsător sau numai să te preocupi de satisfacerea cerinţelor tale subiective. Nu se poate să nu te interesezi de problemele ivite în viaţa socială şi să nu depui efort pentru salvarea semenilor tăi. Privind viaţa azi, pentru unii, fiind limitată doar la persoana proprie, viaţa apare ca un nonsens, ca o „vânare de vânt”. Întrebuinţând însă, darurile primite de la Dumnezeu pentru aproapele, pentru familie, pentru ţară, neam şi Biserică, omul îşi poate afla adevăratul rost al vieţii. Ne aflăm într-un tragism al vieţii.
Trăim un timp în care valorile nu mai sunt valori; în care oamenii nu mai au ruşine şi bun simţ. Trăim într-o lume care nu mai are timp să asculte şi să înţeleagă că viaţa se construieşte pe norme morale la lumina principiilor creştine. S-au răsturnat valorile create de veacuri, înlocuindu-le cu altele noi, clădite pe un substrat negativ faţă de valorile absolute ale creştinismului. Apar din ce în ce mai mulţi indivizi care vor să răspândească, de multe ori cu succes, crezul lor greşit.
Lumea de azi este împrejurată de multe rătăciri şi aberaţii, încât individualitatea noastră este întunecată de tehnică, de ştiinţă abstractă, de teorii şi manifestări păgâne. Omul de azi nu doreşte decât plăcerea pentru el însuşi.
În acest haos în care lumea de azi trăieşte, se ruinează sufletele, familii şi chiar popoare. Sub aceste ruine sufleteşti abia mai poţi întrezări „chipul lui Dumnezeu” – scânteia divină din om, care e acoperită şi înăbuşită de zgomotul asurzitor al civilizaţiei acestei lumi moderne, care în mare parte îşi consumă energia într-o direcţie opusă adevăratei sale chemări.
Din tumultul acestei demoralizări sufleteşti, ca urmare a crizei morale şi economice, a ameninţărilor reciproce şi a tensiunilor dintre popoare, se iveşte întrebarea bogatului din Evanghelie: „Ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Răspunsul hotărâtor al Mântuitorului este: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Dar acest răspuns vital este înăbuşit de grija prea mare de sine şi de încrederea exagerată a omului de azi în puterea forţelor proprii.
Omul de azi s-a aşezat pe sine cu toate poftele sale în centrul preocupărilor şi activităţii sale. Nu-l mai interesează nimic în afară de el. A marginalizat totul, chiar şi pe Dumnezeu.
În această stare de lucruri, doar credinţa poate să arate calea omenirii; doar ea poate salva omenirea prin revendicarea „chipului lui Dumnezeu” din om pentru a-l ridica până la asemănarea cu Creatorul. Trebuie să înţelegem toţi că, este mare nevoie de introducerea elementelor şi principiilor creştine în viaţa oamenilor. Este mare nevoie să-i aducem pe oameni la Dumnezeu, pentru ca ei să se inspire şi să se conducă în viaţă după învăţăturile şi poruncile Lui. Este nevoie chiar de o încreştinare a societăţii de azi, în mare parte păgânizată. Dacă nu se intervine în acest sens, cei „fără Dumnezeu”, surpă temelia bunului mers al vieţii. În această lume ruinată de fărădelegi, ne aflăm şi noi şi suntem chemaţi de Biserică să facem ceva, pentru sufletele rătăcite, cu teamă şi responsabilitate. Suntem datori cu toţii, să apărăm cele sfinte, să ne apărăm patrimoniul nostru dumnezeiesc, scump pentru mântuirea lumii.
Doar prin introducerea principiilor creştine în viaţa oamenilor, vor cădea cei care dau o direcţie greşită lumii, îndemnându-i la fapte necreştine. Prin „lumina lui Hristos” care luminează tuturor, ei îşi vor vedea goliciunea faptelor şi a învăţăturilor greşite şi vor renunţa la ele.
De aceea, ne roagă Sf. Ap. Pavel: „Vă rugăm pe voi fraţilor, sfătuiţi pe cei fără rânduială, mângâiaţi pe cei puţini la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători către toţi” (I Tesal 5,14), cunoscând că „de se va rătăci cineva dintre voi de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că acela care a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui, îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (lacob 5,19-20).