Osândirea – o boală transmisibilă şi primejdioasă

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Darul preţios al discernământului este frâna care previne răul, în timp ce opusul său, osândirea, este precum alcoolul pe care-l bea omul şi se îmbată, iar după aceea se urcă la volan şi conduce necontrolat. Şi de multe ori urmările sunt dramatice, duc la uciderea oamenilor nevinovaţi. Puţini oameni mai au azi discernământ, acest dar important şi preţios al lui Dumnezeu – de vreme ce se naşte din iubire faţă de aproapele. Prin discernământ poţi să-l mântuieşti duhovniceşte pe om şi să-i „câştigi” sufletul, dar şi trupul. Îi vorbeşti ceva despre deznădejdea lui şi-l salvezi de la sinucidere! Îi spui o vorbă de încurajare când se găseşte în impas, într-o situaţie fără ieşire, familială sau economică, afli rezolvarea şi-l odihneşti. Dacă îl mustrăm însă cu asprime, chipurile că nu ştie să facă nimic bun, sau nu ştie să vorbescă, să se poarte aşa cum se cuvine, nu numai că-l pierdem, dar îi şi provocăm pagubă sufletescă, îl rănim şi vom cădea şi noi în păcatul osândirii.
Potrivit spuselor Sfântului loan Gură de Aur, osândirea este o boală transmisibilă şi primejdioasă. Nu există alt păcat mai rău şi mai uşor de săvârşit decât acesta! Muştele se aşează şi îşi depun ouăle pe rănile infestate, în timp ce albinele zboară pe deasupra florilor! De aceea albinele construiesc faguri, în timp ce muştele răspândesc boli. Cel care osândeşte se vatămă îndoit, de vreme ce se arată nepăsător faţă de propriile păcate şi îşi întoarce faţa de la ceilalţi, întinându-şi astfel în fiecare zi sufletul cu asprimea şi lipsa de compătimire. Aşa cum celui curios, care iscodeşte casa altuia, ieşind afară i se face ruşine de acel lucru obraznic, la fel şi celui care calcă în picioare viaţa intimă a celorlalţi, nere-spectându-le libertatea. Din osândire şi din vorbirea de rău sau distrus familii, s-au stricat prietenii şi au apărut destule rele. Vorbirea de rău îl pune pe om în primejdie,   creează   ură şi duşmănie păgubitoare.
„Nu judecaţi!” – ne porunceşte Dumnezeu – pentru că dreptul de a judeca îl are doar El. Din păcate, noi, nu luăm în serios această problemă şi judecăm şi osândim cu mare uşurinţă, ca şi cum ne-ar păsa, chipurile, justificând că o facem din iubire faţă de fraţii noştri, ca aceştia să nu se piardă greşind. Şi nu ne dăm seama că păcatul cel mai mare îl săvârşim noi, pentru că Dumnezeu Tatăl a dat toată judecata Fiului Său. Şi apoi, fără să înţelegem, devenim vrăjmaşii lui Hristos, furându-i dreptul Lui de judecată şi stăpânire, făcându-ne judecători în locul Lui.
În Pateric se istoriseşte că un bătrân îmbunătăţit, care se nevoia într-o mânăstire, mânca în fiecare zi doi-trei pesmeţi. O dată l-a vizitat un frate. Şi când au şezut la masă, i-a pus şi fratelui înainte tot trei pesmeţi. Bătrânul însă şi-a dat repede seama că fratele are nevoie de mai multă mâncare şi i-a adus alţi trei pesmeţi. După ce s-au săturat şi s-au ridicat, bătrânul l-a judecat pe frate şi i-a zis: „Frate, nu trebuie să slujim trupului!” Atunci fratele şi-a cerut iertare şi binecuvântare de la bătrân, şi a plecat. A doua zi, când a venit ora mesei, bătrânul şi-a pus pe masă cei trei pesmeţi pentru sine dar, după ce i-a mâncat, a simţit că-i este iarăşi foame, însă s-a abţinut. A treia zi a păţit la fel şi a început să se simtă slăbit. Atunci a înţeles că harul dumnezeiesc la părăsit şi, cu lacrimi, a început să-L roage pe Dumnezeu. Şi s-a auzit un înger spunând: „Asta s-a întâmplat pentru că l-ai osândit pe fratele tău! Să ştii că cel care poate să se înfrâneze n-o face cu puterea lui, ci harul lui Dumnezeu este cel care-l înfrânează pe
om!”
Sfântul Ambrozie spune că: „Cel înţelept se gândeşte înainte să zică ceva” – se gândeşte ce va spune, cui va vorbi, în faţa cui se află, dar îşi va da seama şi de starea sa: Discernământ sau osândire?
Tu mai gândeşti înainte să vorbeşti? Mai ai discernământ? Sau doar osândeşti?
Nu fi asemenea unei „muşte” care infestează totul în jur, ci fii asemenea unei „albine” care construieşte!