Saudiţii vor să şteargă definitiv amintirea „Primăverii arabe”

0 0

arabiDenumirea de „Primăvara arabă” a fost dată de către mass-media occidentală prin analogie cu „Primăvara de la Praga”, din 1968, când locuitorii capitalei cehoslovace au ieşit în stradă manifestând împotriva ocupaţiei sovietice. Desigur, populaţia pragheză nu a avut nico şansă, puterea sovietică deplasând tancuri din toate ţările socialiste europene, cu excepţia României, care, la vremea respectivă, a protestat şi nu s-a supus ordinului venit de la Moscova.
„Primăvra arabă” a izbucnit în 2011, reprezentând un şir de revolte populare împotriva dictaturilor ce guvernau Tunisia, Algeria şi Egiptul. A existat o tentativă de revoltă populară şi în Maroc, dar monarhia a fost pe fază reacţionând extrem de repede, sufocând orice tentativă de răsturnare a guvernului aflat la putere. Apogeul „Primăverii arabe” a avut loc pe 14 ianuarie 2011, când Ben Ali fără, să-şi dea seama de situaţia încordată, a decis să facă o vizită în Arabia Saudită. Chiar în ziua în care avionul prezidenţial decola de pe aeroportul din Tunis, populaţia s-a revotat, protestele răspândindu-se cu viteza unui incendiu în toată ţara. Tot ce i-a mai rămas lui Ben Ali a fost să aterizeze în Arabia Saudită, în care va petrece trei ani de exil, ce-i drept, foarte confortabil. Deşi a depus toate eforturile diplomatice, Parisul, în ciuda faptului că Tunisia a fost când colonie italiană, când colonie franceză, s-a făcut că plouă, refuzând cererea de azil politic a lui Ben Ali. Motivul este foarte lumesc: Franţa are nevoie, pentru a nu o durea capul în viitor, de rezervele imense de petrol ale Arabiei Saudite, singura care a pretins că este legitimată din punct de devere religios să acorde exil fostului preşedinte al Tunisiei. în faţa unui asemenea argument, de natură religioasă, Franţa prea catolică a tăcut, deşi, pe de altă parte, i-ar fi convenit să-l ţină pe Ben Ali la păstrare în eventualitatea că acesta sau oamenii săi de încredere s-ar fi reîntors în Tunisia şi ar fi pus din nou mâna pe putere.
De fapt, încă de după cel de al doilea Război Mondial se ştia că acordarea exilului politic unor personalităţi politice, fie ele de sorginte regală sau aparţinând unor partide ale opoziţiei, a reprezentat pentru Anglia un foarte mare atu, pe plan politic mondial. Pesoanele aflate în exil reprezentau asul din mâneca Londrei, fie pentru a şantaja politic guvernele din ţările de unde proveneau exilaţii, fie pentru a întreţine speranţa că într-o zi aceştia se vor reîntoarce la putere. în caz că ajungeau să deţină funcţia supremă în stat, guvernul englez, dar şi firmele englezeşti ar fi beneficiat de prioritate sau de exclusivitate în încheierea unor contracte, în domeniul exploatării resurselor naturale şi chiar în banalizatul domeniu al desfacerii şi vânzării de produse englezeşti. După cum se vede, totul, în realitate, se reduce la bani, dar este de apreciat faptul că, folosindu-i pe exilaţi chiar ca modalitate de şantajare, neoficială, monarhia şi guvernul englez au totuşi grijă să menţină nivelul de trai al populaţiei, inclusiv puterea de cumpărare la un standard superior.
Aceeaşi metodă în variantă puţin diferită au testat-o şi practicat-o americanii, mai ales în America de Sud. Tentativele americane de influenţare a vieţii politice externe, în Asia, după războiul cu Vietnamul, din anii ’60 şi cel corean, din anii ’50, au reprezentat un eşec. Spre deosebire de englezi, americanii au aplicat cu măiestrie, în America de Sud, străvechea tactică bazată pe principiul antic roman: „divide et impera”. Totul, în cazul Statelor Unite, s-a redus la un joc economic căruia i s-a pus masca salvării drepturilor omului, în state sud americane care aveau tendinţa să devină socialiste, ceea ce însemna pierderea unor avantaje de piaţă economică pentru guvernul de la Washington. Sunt situaţii în care americanii au preferat să menţină un anumit nivel, ce-i drept, periculos pentru populaţia civilă, de instabilitate internă pentru a putea menţine la un anumit nivel atât industria de război, cât şi comercializarea de arme. Acestei tehnici economico-politice i-au căzut victime state sud americane precum San Salvador şi Uruguay. încă o dată accentuăm faptul că în realitate grija pentru om şi pentru drepturile sale sunt doar un pretext al diplomaţiei externe de a se amesteca şi dirija viaţa economică şi politică a altor state care, deşi nu vă vine să credeţi, sunt intenţionat menţinute la un nivel de dezvoltare economică şi socială care să nu depăşească niciodată nivelul Statelor Unite sau al occidentalilor. Cu alte cuvinte, este foarte rentabil pentru statele puternice din punct de vedere economic să menţină într-un anumit stadiu de înapoiere al dezvoltării sociale, industriale, economice alte state ce devin în felul acesta surse sigure şi ieftine de materii prime şi forţă de mucă.
Dar revenind la lumea arabă, la trei ani după şirul de evenimente din 2011, se constată că Arabia Saudită are ambiţii imperialiste ce seamănă izbitor de mult cu ambiţiile celor trei mari puteri economice ale lumii: Statele Unite, China şi Rusia. O dovadă că Arabia Saudită, datorită zăcămintelor de petrol, a devenit un stat care a început să influenţeze în folosul ei viaţa altor state arabe sunt Siria şi Egiptul. Din 2013 până în prezent, Arabia Saudită a reuşit să menţină în Tunisia o stare neoficială de ameninţare la adresa securităţii interne, folosindu-se de grupările extremiste pe care le finanţează. De asemenea, deoarece nu i-a convenit cum evoluau lucrurile, a finanţat în realitate armata egipteană pentru a sufoca din faşă aproape mişcarea „Fraţilor musulmani” şi a reduce aproape la zero mişcarea revoluţionară din Egipt. Deşi, aparent, pe plan extern, americanii au fost victorioşi în Irak, în realitate Arabia Saudită va finanţa toate grupările care nu îi înghit pe americani, folosindu-le ca sperietoare şi la adresa Iranului, deoarece saudiţii nu doresc ca Iranul să devină o mare putere politică şi economică în lumea musulmană. Pe scurt, Arabia Saudită doreşte să cureţe întreaga lume musulmană, în care includem şi comunităţile musulmane de pe continentul african şi cel asiatic, de americani, dorind foarte mult, dacă de poate, să reducă influenţa politică a acestora la zero. Siria este o altă dovadă că Arabia Saudită nu mai are chef nici de influenţa americană, nici de influenţa rusească în cadrul mozaicului politic specific statelor musulmane. Arabia Saudită este cea care a finanţat şi finanţează Alcaida. Arabia Saudită, deşi până acum s-a abţinut să declare oficial, este cea care întreţine financiar râca dintre arabi şi evrei, sperând ca solul peninsulei arabe sa fie în totalitate curăţat de orice prezenţă evreiască. Este un adevăr poate tulburător, dar un adevăr care nu mai trebuie pitit în spatele cortinei politice a drepturilor omului care, după cum s-a văzut, sunt mai mult vorbe decât fapte.

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Vacanţă în siguranţă

Poliţişti din cadrul Compartimentului de Prevenire al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dâmboviţa, în colaborare cu poliţiştii de proximitate de la toate subunităţile, au avut o serie de întâlniri cu elevii şi profesorii unităţilor şcolare din judeţ, întâlniri în timpul cărora elevilor le-au fost oferite sfaturi despre ceea ce înseamnă […]