Psihologia politică şi apărarea socială (LXXXVII)

de Gustave Le Bon_
(urmare din nr. 7672, joi 21 februarie)
încetul cu încetul, societatea are toate şansele de a fi înfrântă de tirania şi abuzurile funcţionarilor. Timp de o sută de ani, în Franţa, au fost date jos de la putere multe regimuri politice, mulţi şefi de Stat, mulţi miniştri, numai funcţionarii nu au fost daţi la o parte de la frâiele puterii. Cocoţaţi pe ruinele acumulate ale puterilor politice distruse, funcţionarii au prosperat continuând să-şi exercite puterea şi influenţa, conturându-se tot mai limpede ziua în care funcţionarii vor fi singurii şi adevăraţii noştri stăpâni.
***
De douăzeci de ani, clasa muncitoare, asemenea cadrelor didactice şi funcţionarilor, a fost ţinută în braţe de către legislatori. Totuşi, clasa muncitoare nu a fost un adversar mai gălăgios al puterii politice, decât cadrele didactice şi funcţionarii. Toţi au fost la fel. Nu trebuie să fii un Machiaveli pentru a înţelege acest fenomen social. El este rezultatul invariabilelor legi ale psihologiei populare.. Mulţimile de oameni nu tac din gură decât atunci când au de a face cu guverne dure. Aşa cum am mai afirmat, mulţimile nu au nici milă, nici recunoştinţă faţă de guvernele de la care au obţinut ceea ce vor, folosind drept armă, ameninţarea. Legea, după care s-au ghidat şi au acţionat mulţimile, a fost mereu dispreţul faţă de cel slab.
Antiparlamentarismul muncitorilor, în general, şi al Confederaţiei muncii, în particular, indiscutabil este urmarea acestei legi nescrise a dispreţului faţă de clasa politică. Ura lor, îndreptată împotriva legislatorilor, vizează toate partidele politice, mai ales pe cel al socialiştilor. Uneori, muncitorii manifestă o oarecare indulgenţă faţă de clerici, deoarece, desigur, mentalitatea lor se aseamănă cu cea a preoţilor ce propovăduiesc fericirea universală.
Muncitorul francez continuă să viseze ca va avea parte de o nouă autocraţie populară care să anihileze autocraţia jacobină. Muncitorul francez este convins că, datorită neştiutele sale puteri, proletariatul va înfăptui ceea ce n-a putut înfăptui burghezia: fericirea universală.
Deoarece îi aude zilnic pe parlamentari, pro-miţându-i marea ce sarea, proclamându-l, neîncetat, stăpânul absolut al tuturor lucrurilor, fiind investit de aceştia cu toate drepturile, fără să aibă nicio obligaţie faţă de societate, spunându-i-se permanent că nu are decât să vrea pentru a putea avea totul, că este buricul pământului, scrie domnul Jules Roche, muncitorul a ajuns să creadă că aşa este, plecând urechea la cei ce-i fac curte din interes politic.
„Nu mai vrem politicieni! Nu mai vrem iniţiative parlamentare! Totul trebuie obţinut prin acţiune directă!, acestea sunt acum ideile avansate de cei ce caută să manevreze masele populare.
Simţind această ostilitate crescândă, socialiştii mai hotărâţi au încercat s-o combată, linguşind clasa muncitoare, dar nu au avut parte decât de eşecuri, sfârşind prin a nu mai îndrăzni să se arate la marile mitinguri muncitoreşti. Când, din întâmplare, au încercat să se strecoare printre muncitori, au avut parte de atitudinile cele mai insolente din partea acestora. Ne putem da seama de ce anume li se întâmplă socialiştilor, dintr-un extras, luat din procesul verbal, împrumutat din redacţia ziarului Le Temps , din data de 21 mai 1909.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.