Psihologia politică şi apărarea socială (IV)

dr. Gustave Le Bon
Foarte lungă ar fi lista acestor greşeli, făcute de politicieni, în ultimii ani, chiar dacă o prezentăm în forma ei prescurtată. Greşeală periculoasă de psihologie politică este şi separarea Bisericii de Stat, acordându-se astfel clerului o libertate de mişcare şi o putere pe care nici cei mai catolici dintre regii noştri nu ar fi tolerat-o. Greşeli fundamentale de psihologie politică sunt şi principiile noastre din educaţie, atât de diferite de cele care au permis Germaniei să realizeze toate progresele sale ştiinţifice, industriale şi economice. Greşeli de psihologie politică sunt şi ideile de asimilare, idei din cauza cărora coloniile noastre au decăzut. Greşeală de psihologie politică este şi măsura de a forma, în armată, unităţi constituite din indivizi certaţi cu legea, pe vremuri aceştia fiind folosiţi doar pentru constituirea batalioanelor speciale, unde nu aveau contact decât cu oameni asemenea lor, în consecinţă neexistând pericolul de a influenţa negativ pe cei fără cazier. Greşeală de psihologie politică, cu mari consecinţe sociale, a fost şi capitularea guvernului în faţa primei greve a poştaşilor. O altă greşeală de psihologie politică este existenţa unui mare număr de legi pretins umanitare. Şi tot greşeală de psihologie politică este această speranţă utopică de a reface societăţile cu ajutorul decretelor, inclusiv convingerea că un popor poate scăpa în totalitate de influenţa trecutului său.
Forţele ce declanşează acţiunile unui popor sunt foarte complexe: sunt naturale, adică de tip geografic, economice, istorice, politice etc. în final, aceste forţe determină o anumită orientare a gândurilor noastre şi, în consecinţă, a comportamentului nostru politic. Aceste forţe, atât de diversificate, ajung până la urmă să fie transformate în forţe psihologice, iar la acestea din urmă se reduc celelalte.
Neînţelegerile între popoare sunt uneori aşa de grave încât nu mai pot fi rezolvate decât trăgându-se cu tunul. în această situaţie, unica lege ce mai poate fi invocată, este legea celui mai puternic. Aşa s-a rezolvat conflictul dintre Prusia şi Austria, dintre Transvaal şi Anglia, dintre Japonia şi Rusia. Dar, când este vorba de probleme politice secundare, manevrele psihologice abil folosite au, uneori, un efect mult mai mare în comparaţie cu cele militare. Doar un adversar foarte puternic, ca forţă militară, îşi poate permite să trateze cu dispreţ manevrele de ordin psihologic. într-o astfel de situaţie, fiind prea sigur de el, înfige cu putere spada în pământul pe care a păşit, aşa cum a făcut-o Napoleon şi Bismarck, iar adversarul nu are altceva de făcut decât să se resemneze, aşteptând clipa revanşei, ce mereu vine.
în prezent, nimeni nu mai pare a fi atât de puternic pentru a-şi permite să folosească procedeul sumar de acţiune care este forţa armată. Păienjenişul de alianţe dintre familiile domnitoare nu-i mai permit niciunui suveran de a vorbi pe un ton de parcă ar fi singurul stăpân al lumii. Aventura marocană le-a arătat popoarelor ce soartă le aşteaptă dacă nu sunt în stare să se unească în slăbiciunea lor pentru a se apăra.
Deci, între forţe aproape egale au loc discuţiile provocate de incidentele vieţii de zi cu zi. în astfel de situaţii, psihologia politică ocupă locul ce i se cuvine, iar demersurile diplomaţilor pot deveni importante.
Este totuşi clar că demersurile diplomatice nu mai sunt ce erau pe vremuri. Informat cu ajutorul telegrafului, telefonului, ziarelor, publicul a ajuns să discute cu pasiune cele mai mici evenimente politice, în timp ce diplomaţii, mai lenţi în acţiunea lor, fac schimb de informaţii ce nu ajung la cunoştinţa opiniei publice decât mult mai târziu. Obişnuiţi, pe vremuri, să negocieze doar din umbră, acum, diplomaţii trebuie să poarte discuţii în plină zi, să ţină cont şi de opinia publică, nu, cum se întâmpla pănâ acum, să caute doar s-o influenţeze.
Şi totuşi, rolul diplomaţilor, pănâ mai ieri dispreţuit, păstrează vie o anumită utilitate. Evenimente recente au reliefat acest lucru.
Mai multe probleme importante au fost, într-adevăr, rezolvate datorită intervenţiei diplomaţilor. Bombardarea vapoarelor de pescuit englezeşti de către cuirasatele ruseşti, la începutul războiul cu Japonia, afacerea Casablanca, neînţelegerea dintre austrieci şi ruşi în legătură cu Serbia etc. Dacă am fi avut, în ajunul anului 1870, diplomaţi care s-ar fi plasat cel puţin deasupra mediei mediocrităţii acceptate de comun acord, războiul ar fi fost amânat până în momentul în care am fi putut încheia alianţe avantajoase, duşmanul nemaifiind pus în situaţia de-a ne impune el condiţiile.
Psihologia politică este cea care ne poate ajuta să rezolvăm problemele ce apar în fiecare zi. Ea ne poate ajuta să discernem, de exemplu, când trebuie să cedăm sau să rezistăm cererilor maselor populare. Conform temperamentului lor, oamenii de Stat cedează sau rezistă. Detestabil principiu. Ca diplomat, conform circumstanţelor politice, nu conform temperamentului, trebuie să ştii să rezişti sau să cedezi. Nicio parte a psihologiei politice nu este mai dificilă, iar consecinţele greşelilor diplomatice, mai grave. Poate că s-ar fi putut evita Revoluţia franceză sau cel puţin atenua, în urmările ei sociale, dacă, în perioada crizei agricole şi financiare din 1877, nu ar fi crescut mizeria claselor muncitoare din cauza foametei şi a creşterii şomajului, iar aristocraţia nu s-ar fi încăpăţânat să refuze egalitatea fiscală. Din cauza acestui refuz, a rezultat o ură intensă împotriva claselor privilegiate şi au izbucnit răscoale spontane ce au dus treptat la distrugerea unui îndelungat trecut.
Tradus din franceză, spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali, de către Mircea COTÂRŢĂ