Protestul artiştilor

Nu a fost un protest care să strângă artşti din toată ţara. A fost unul local. Protestul de ieri seară, din Piaţa Victoriei, numit #Demnitate, a fost „un gest de solidaritate pentru cei care au fost concediaţi ca umare a tăierilor bugetului şi a întârzierii subvenţiilor din partea primăriei municipiului Bucureşti”, a scris g4media.ro. „Situaţia este deosebit de dezastruoasă, cu toţii o resimţim direct: onorarii întârziate luni de ziile, proiecte anulate, spectacole tot mai puţine, o totală lipsă de siguranţă din orice punct de vedere. Foarte curând vom fi traşi răspundere în legătură cu contribuţiile sociale datorate la stat pentru anul trecut iar noi nu suntem plătiţi pentru munca depusă anul acesta”, au spus organizatorii protestului ce fusese anunţat pe reţelele sociale.
„Să ne mobilizăm şi să ne ridicăm împreună, pentru că uniţi putem să arătăm primarilor, miniştrilor şi premierului României că suntem un număr enorm de persoane afectate şi ne cerem dreptul la demnitate”, au mai arată organizatorii.
Primăria Bucureşti a tăiat zeci de milioane de lei de la instituţiile culturale din subordine la rectificarea bugetară de miercuri, iar Libertatea a anunţat că 54 de oameni au fost daţi afară de la Teatrul Naţional şi 31 de la ARCUB. Şi agenţia Mediafax a informat că „un eveniment „Im-protest în Piaţa Victoriei (chemăm toţi artiştii în stradă)” a fost anunţat pentru duminică, la ora 18.00, în faţa Guvernului, de mai mulţi artişti, printre care se numără Maria Obretin, Vitalie Bichir, Istvân Teglâs, dar şi dansatori ca Ioana Marchidan şi Cosmin Manolescu”.
Adevărul este unul singur; artiştii sunt băgaţi în seamă de politicieni doar când au nevoie de ei, în timpul campaniilor electorale, iar între aceste momente de falsă cultură, când se organizează festivaluri, unele pretins internaţionale, prilejuri ideale de spălat bani sau de recompensat clientela politică.
În realitate, de pe vremea lui Constantin Tănase, România nu a mai avut o artă a protestului, o artă care să fie şi expresia rezistenţei faţă de valul de noroi al imposturii şi imitaţiei ce acoperă lent dar sigur viaţa culturală românească. Doar când le ajunge cuţitul la os, artiştii protestează, dar niciodată nu vor exista mişcări de solidaritate între artşti. Şi încă un aspect caracteristic mediului politic românesc: nu toţi artiştii sunt băgaţi în seamă în campanii electorale. Doar cei de rock, folk, pop, sau folclor. Niciodată partidele politice nu vor aduce quartete sau quintete, la sate, în timpul campaniilor electorale, să interpreteze muzică simfonică. Acest aspect scoate în evidenţă atât nivelul cultural extrem de scăzut al majorităţii politicienilor români, dar şi al majorităţii poporului. Iar nivelul cultural dezastruos al poporului din care fac parte şi politicienii, se datorează ministerelor Culturii şi Învăţământului unde lucrează persoane numite sau favorizate pe criterii politice nu de competenţă profesională şi intelectuală. Doar în timpul decedatei monarhii româneşti, de cultură şi învăţământ se ocupau numai cei competenţi, având în plus şi abilităţi manageriale.