Zilele au fost lungi atunci, despuiate de întuneric, parcă pentru totdeauna, prăfoase și triste. De undeva El, cu o privire nesfârșită, înconjurat de îngeri, ne încetinea mersul, odihnindu-ne. Saliva ni se făcu spre sfârșit ca o vată scămoasă și cuvintele ne pieiră. Ne-am așezat în mers ca într-o tăcere șerpoasă și soarele căzut într-o rână însângeră câmpia. Demni vrurăm, cărându-ne armele, să fim…
Ștefan Agopian- Manualul întâmplărilor
Timpul poate fi desfășurat firesc în oricare text care încearcă să își așeze povestea în structurile lui, poate fi desenat și făcut cunoscut în mai multe nuanțe și linii care îl pot cuprinde, iar mai departe își poate revărsa în cuvinte diversele siluete și corpuri rezultate care își fac astfel cunoscute mișcările, unduirile și toate spunerile lor. Cuvintele întregesc tot acest dans, toată această alăturare și împreunare de momente care construiesc, care desăvârșesc și aduc la lumină necesarele repere ce le fac cunoscute și vizibile în aceste primitoare structuri, în întreaga țesătură a lor ce le poate proteja de eventuale destrămări și neînțelegeri, de nedorite încurcături, diluări sau muțenii.
Toate acestea se întâlnesc, se pot vedea și auzi continuu în proza lui Ștefan Agopian, în structura fină, delicată și mereu mișcată de o caldă și potrivită suflare de vânt, de acea adiere necesară pentru a-i mișca și pentru a-i arăta corpurile astfel aduse în apropierea privirii și a fiecărui simț care se vede instantaneu îmbrăcat de aceste atingeri, de aceste structuri, de mereu proaspetele și aromatele lor straturi și piei care vin și se așază în apropierea cea mai dispusă să îi înțeleagă tremurul, vibrațiile pe care le trimite mai departe și care se mută atât de repede și de firesc în țesătura structurii care le dă siguranța spunerii și a expunerii, a încorporării ecoului ce le repetă și le pune în alcătuirile ce nu se vor mai sfârși niciodată.
Vremurile stăpânesc timpul și nu pot fi sub el, iar această dominare refuzată și conștientizată conduce la înțelegerea corecă, la dezlegarea cum trebuie a fiecărui nod care aduce lectura în transele necesare trăirii și asumării ei. Mai departe se pot simți fiecare dintre stările și momentele lor, oricare dintre călătoriile impuse de aceste atingeri care au avut loc și care nu mai pot fi oprite aici, care vor căuta de acum neobosite acel dincolo necesar evadării, acele intrări în și pe târâmul simțit și adăugat cu fiecare propoziție acestei structuri magice construite de autor, de cel ce i-a intuit și i-a văzut spațiul, și care a reușit să îl așeze în cuvinte, în cuvintele necesare, mereu noi, proaspete și protectoare ce îl pot ține la îndemână la nesfârșit pentru fiecare ochi și corp de cititor care l-a văzut, întâlnit și citit.
Ștefan Agopian își însoțește cuvintele prozei cu muzica necesară pentru a le face răspândirea și așezarea cât mai intensă, cât mai întinsă pe distanțele și pe suprafețele necesare manifestării refracției, a devierii și adăugării structurii în care și pe care să se țină cât mai mult și cât mai departe în stările asumării posibile. Nicio stridență nu se lasă curtată de aceste corporalizări și construcții calde și calme, nicio pată sau nuanță de culoare nu iese din delicatețea transparenței care asigură apropierea necesară de interiorul ce se vrea văzut, apropiat, cunoscut, auzit. Fiecare secvență scrisă de Ștefan Agopian include reverența care obligă la reverență, aplecarea pentru ca mirarea și bucuria prinsă în alcătuirile ei să se poată agăța de corpul cititor împreună cu fiecare strat așezat în structurile perfecte puse în formele timpului de cuvinte, de disponibilul lor balans care le aruncă continuu în fiecare lumină disponibilă să le găzduiască strălucirea, eliberarea aromelor care le însoțesc și care încurajează și îngăduie adictivitatea mereu crescătoare și de neocolit mai departe.
Structuri asumate ale timpului sunt continuu aduse și puse în cuvinte, în propoziții, în fraze care construiesc și fac vizibilă povestea care le conține și care le spune în fiecare formă care se pune la dispoziția lor, în fiecare sunet care le (re)cunoaște așezarea, și în fiecare improvizație care încape și nu mai iese din corpul acestui neobosit jamsession, al acestui exquisite și desăvârșit alcătuit univers textual. Structuri ale timpului fără trecut, tot timpul prezent, continuu așezat într-un pliu suspendat și plimbat de mișcările neobosite și neauzite ale cuvintelor care îl fac să își arate și să își facă cunoscute formele de-a lungul acestui tangaj care nu obosește, ci tulbură continuu orice fel și oricare normă de apropiere de formele atinse și simțite ale alcătuirilor lui. Acestea sunt structurile și straturile timpului în care suntem prinși și desăvârșiți citind, ascultând și trăind fiecare cuvânt așezat în întâmpinările și alcătuirile lor.
Gabriel Enache
