Toate obstacolele ne par ca ziduri.
Problema e să le tratăm drept oglinzi,
sau ferestre: să ne răsfrângem analitic,
în ele, sau să vedem prin ele zarea care
le transcende. Dar numai obstacolele sunt
ziduri. Totul poate deveni zid, dacă
funcționează ca blocaj: șansa cea bună,
reușitele, fericirea însăși. Binele și răul
sunt, nediferențiat, ziduri latente. Trebuie
să le șlefuiești până la reflex și
transparență…
Andrei Pleșu- Jurnalul de la Tescani
Amintirea unui loc poate să rămână prinsă definitiv în cuvinte, sau în culori bine așezate pe pânzele ce îi pot păstra și conserva amintirea, așezarea în zona aceea a neuitării și a perpetuării unicității. Toate reușesc să se poată mai departe deplasa, să își poată arunca imaginea spre punctul de fugă care promite întotdeauna salvarea printr-o posibilă evadare, printr-o ieșire din spațiul liniștii și al memorării într-unul al posibilei refaceri, al căutării formei din care au fost desprinse și cuprinse în fragmentul memorat. Această scurgere poate fi urmărită cu privirea, îi pot fi văzute oarecum etapele și pot fi văzute astfel nenumăratele mișcări ce se insinuează ca unele necesare presupusei evadări, ale presupusei călătorii spre locul ieșirii, către punctul în care toate se adună și pot fi prinse într-o întregire necesară.
Acest proces al ,,fugii” spre punctul de fugă este scris de Andrei Pleșu și tot de el desfăcut în imagini construite de cuvintele pe care le folosește, în imagini care cresc una dintr-alta firesc și își lasă la vedere desfășurările care le unicizează stilul și modurile prin care este continuu personalizat. Fiecare imagine este prinsă și conservată în textul care crește odată cu ele, care se expune odată cu ele și care se lasă mai departe nu doar citit, ci chiar imaginat, crescut în continuare în mintea celui care îl citește și pe care îl atinge fiecare dintre aceste amplificări necesare.
Cuvintele se lasă acaparate de imagine și invers, imaginile se lasă auzite în spunerea fiecărui cuvânt care o alcătuiește și care îi construiește astfel corpul ce se dezvoltă și crește dincolo de fiecare proporție posibilă a lui. Se menține și se perpetuează fiecare dintre aceste stări contemplative, fiecare dintre senzațiile conținute de ele și ale căror trăiri pot fi înțelese, iar mai departe se poate vedea un tablou desăvârșit, unul dintre ale cărui rame se poate ușor evada împreună cu toate înțelegerile necesare lui. Acesta este discursul artist pe care Andrei Pleșu îl întreține în textele sale, pe care îl cultivă și îl păstrează în fiecare dintre textele pe care le crește, pe care mai departe le expune și le lasă la îndemâna apropierii cititorilor săi.
Fiecare mod de a vedea și de a spune despre ce se vede îngăduie aceste plecări spre punctul de fugă care le favorizează desfășurarea și desprinderea, care îi îngăduie interpretării să poată divaga creativ și să expună modurile în care subiectul își poate îngădui eventuale ieșiri spre locuri care le pot înfățișa și îngădui noi și noi așezări în mereu alte decoruri în care se pot face vizibile altfel, cu care se pot asorta făcând posibile alte și variate înțelesuri ale discursului lor. Punctul de fugă este întotdeauna această eventuală portiță păstrată deschisă interpretării și noutății fiecărei priviri care se îndreaptă către ce este scris despre ce se vede. De aici și din acest punct al lecturii se poate merge oricând cât mai mult și cât mai departe prin teritoriul artistic disponibil să fie parcurs, înțeles și privit.
Gabriel Enache
