Mulţumeşte-te cu puţin, pentru că multe-ţi sunt de prisos!

Preot loan ŞTEFăNESCU
Faptul că Dumnezeu ma ajutat şi m-a binecuvântat să fiu preot, trăirea în Hristos şi cu Hristos la Sf. Liturghie, mi-au pus înainte un alt fel de viaţă, un alt fel de a fi, adevăratul fel de a fi, chiar dacă din momentul acela modul meu de viaţă, schimbat total de harul proeţiei, nu a mai convenit celor din jur ştiindu-mă
altfel.
În biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de „fumurile” mele de om modern şi postmodernist, care credecă are ceva deosebit de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu enoriaşii. Aşa a început, ca ultimele probleme şi mişcări din viaţa noastră socială şi culturală, să nu mai conteze. În tot ce se întâmplă am încercat să rămân ceea ce sunt. Şi n-a fost uşor! Dar am avut bucuria şi sentimentul smerit al descoperirii mele prin ceilalţi.
Mi s-a propus de multe ori să-mi fac auzite anumite trăiri şi gânduri care mi-au trecut prin minte în diferite etape ale vieţii. Am avut, prin mila lui Dumnezeu, această traiectorie specială, de la necredinţă la credinţă, de la iubirea de frumos, la viaţa în Hristos, la viaţa în Biserică.
Astăzi, în timpul în care trăim noi, fiind obişnuiţi cu tot felul de formule mai vagi, viaţa în Hristos o acceptăm mai uşor decât viaţa în Biserică. Pentru mulţi, a fi în Hristos mai poate fi ceva interesant, dar viaţa în Biserică, aşa cum este ea şi ce cere ea, nu prea mai atrage. Şi cu toate acestea nici o sală de expoziţie, nici una de audiţie muzicală şi nicio sală de club plină de fum, nu-ţi poate da bucuria tihnită pe care ţi-o dă prezenţa ta într-o biserică, printre credincioşi. Te simţi împlinit şi unic în felul tău.
Oamenii au simţit nevoia să treacă de la piatră la sticlă, de la formele clasice la cele moderne care să atragă atenţia, care să-i pună în evidenţă. Această nevoie de a fi altfel, de a atrage atenţia, a fost inevitabilă. A pătruns prea repede în viaţa noastră de zi cu zi. Problema care se pune însă este ca lucrul pe care îlpunem înaintea oamenilor pentru a ieşi în evidenţă, să fie frumos, valoros, să prezinte nişze realităţi pe cât se poate, veşnice. Să descopere sufletul uman în zbuciumul şi în delicateţea sa. Aşa se face că, la un moment dat, oamenii au crezut că toţi pot picta, toţi pot scrie, toţi pot face orice, încât este foarte greu să mai faci diferenţa între ele şi să hotărăşti ce este valoros şi ce nu, unde este cel mai bun. Astăzi, ceea ce făcea Michelangelo face orice doritor, iar o partitură de Mozart o cântă orice manelist. De ce? Pentru ca să-i surprindă pe oameni. Să fie oare vorba se snobism sau de o revoltă împotriva valorilor? Desigur şi Baudelaire şi-a vopsit părul verde, a avut o amantă neagră, a mai făcut şi alte treburi ca să atragă atenţia asupra sa, dar toate au sfârşit în banalitate.
Toate astea sunt treburi simpatice, dar cam atât. Se simte astăzi o dorinţă de întoarcere la valori, la formele tradiţionale şi la gândirea coerentă, sănătoasă şi adâncă, o gândire care propune o viziune existenţială, pentru că am ajuns în zid cu felul nostru de a fi. A fi original înseamnă a redeveni om normal şi nu altfel!
Până unde mergem cu anormalitatea? Cât vom mai fi snobi, care apreciează lucruri pe care nu le pricep, doar de dragul de a fi în ton cu lumea? Tot ce se întâmplă azi cu astfel de oameni, ne arată clar că ne confruntăm cu o criză de identitate. Eşti în stare să-ţi cumperi ceva care nu-ţi place şi să renunţi la ceea ce-ţi place, numai pentru faptul că mai are cineva la fel. Ce nebunie! Prin această nebunie de a ieşi în evidenţă cu orice preţ, de fapt, îţi descoperi o mare suferinţă, îţi descoperi singurătatea, drama vieţii tale pe care nu poţi să o ascunzi nici cu căştile puse pe urechi, nici cu parfumul scump cu care te dai, nici dacă te îmbraci modern, nici dacă râzi zgomotos, nu o poţi ascunde. Poţi să spui orice, dar când te văd într-un anumit fel, îmi descoperi o suferinţă. Doctorii psihiatri ştiu foarte bine traba asta, dar boala a devenit o regulă astăzi.
Mai grav decât asta este că toate eschibiţiile noastre, tot efortul pe care îl depunem pentru a ne crea „cea mai bună imagine şi stil”, toate teribilismele, de fapt, ne împiedică să ne desoperim pe noi, adevăratul nostru rost. De aceea nu mai primim ceea ce cerem şi ne dorim, pentru că nici noi nu suntem cei care credem că suntem.
Suntem minunaţi atunci când ştim să ne descoperim în ceilalţi. Fiecare om care ne stă în faţă este o viaţă aparte, este viaţa noastră trăită acum, aici, împreună cu acest om, chiar dacă această viaţă durează preţ de o privire. Există priviri în viaţa noastră pe care nu le putem uita niciodată. Chiar dacă nu l-ai mai văzut şi poate nu-l mai vezi pe omul respectiv, el rămâne în viaţa ta. Şi fiecare om, şi fiecare întâmplare din viaţa noastră înseamnă ceva.
Mântuitorul Hristos, prin Învăţătura Sa, vrea să ne trezească la realitate, să ne aducă în fire, cu piciorele pe pământ. Diogene, care pregustase înţelepciunea, a renunţat la toate şi stătea într-un butoi. Iar când a văzut pe cineva la izvor că bea apă din palmele sale, şi-a aruncat singura cană pe care o avea, zicând că a găsit un om mai înţelept decât el, deoarece se mulţumea cu şi mai puţine lucruri decât el şi înţelesese că în viaţă există multe lucruri de prisos.
Aşadar, să ne întoarcem, să ne redescoperim sufletul pe care niciodată nu-l putem desoperi singuri pentru că este un labirintcare se despoeră doar în relaţiile cu celălalt. Este ca un joc de oglinzi care strălucesc atunci când cade lumina pe ele. Şi lumina care trebuie să cadă peste sufletul nostru este lumina aproapelui nostru. Asta cere însă să nu căutăm ale noastere, ci să le căutăm pe cele ale aproapelui. De ce? Pentru că în acest fel ne cunoaştem şi pe noi înşine şi ajungem să putem trăi o viaţă adevărată ca făpturi care pot iubi, care pot schimba viaţa şi lumea prin iubire, pentru că lumea din iubire a venit la fiinţă, prin iubire se ţine, şi ceea ce va rămâne până la urmă veşnic, este dragostea. Pe aceasta să o descoperim şi să o creştem în noi ca să o dăruim celorlalţi. Acesta este drumul spre „Rai”!