Monştrii zilelor noastre

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Dacă, printr-o minune dumnezeiască, am putea să ne vedem adevăratul chipa al sufletului, dacă, printr-un dar al lui Dumnezeu, am putea ca, atunci când ne uităm unii la alţii, să nu vedem numai partea din afară a omului, ci şi faţa sufletului, chipul cel dinlăuntrul omului, atunci cred că ne-am îngrozi de diformitatea chipurilor ce le-am vedea. Ne-am cutremura să vedem ce suflete leproase se ascund sub aparenţele trupurilor. Doar aşa am putea vedea că în sufletul unora se ascund escrocherii, minciuni, gânduri necuviincioase, interese personale şi multe alte murdării, deşi ei se arată chipeşi la înfăţişare, zâmbitori, amabili, eleganţi şi preocupaţi parcă de îndreptarea vieţii, ca să constaţi la o analiză amănunţită că de fapt ei sunt complet dezinteresaţi de soarta celor din jur, sau chiar nesimţitori faţă de suferinţele şi de grutăţile ce le produc celor din jur, celor cu care vieţuiesc.
Priviţi, doar, chipul beţivilor, al celor stăpâniţi de mânie şi de răzbunare. Dincolo de faţa lividă, îmbătrânită înainte de vreme, se poate vedea în chipul sufletului lor un adevărat iad.
Iată, deci, că, în multe cazuri, dincolo de chipurile zâmbitoare, de ţinuta elegantă, de aparenţele înşelătoare, stau ascunse atâtea păcate grele, atâta desfigurare umană a „leprei sufleteşti”.
îi izolează cineva pe aceşti „leproşi”, aşa cum odinioară erau izolaţi leproşii din cauza bolii lor contagioase? Nu! Societatea îi condamnă numai criminali, pentru că ucid trupul, dar pe cei ce ucid sufletul, nu.
Societatea îi izolează numai pe cei bolnavi trupeşte de lepră, dar pe cei cu sufletul lepros, nu. Ei trăiesc printre noi, adesea fiind răsfăţaţii gusturilor noastre păcătoase. Doamne, de s-ar ridica vălul făţărniciei de pe toate sufletele, câţi leproşi n-am vedea azi, câţi monştri n-ar apărea la lumină, câte deformaţii psihice nu s-ar vădi! în această privinţă, Sf. Antonie cel Mare face o constatare: „Judecata dreaptă a minţii ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu avem dreapta judecată, numa cu cuvântul şi cu forma trupului, oricât de atrăgătoare ar fi, nu face altceva decât să ne deosebim de animale”. Şi ne atenţionează Sf. Antonie: „Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor, că viaţa lui se continuă în veşnicie, şi atunci va urî toată pofta păcătoasă, care îl duce la moarte”.
Omul cu judecată ia aminte la sine şi cântăreşte bine ceea ce-i este de folos. El se fereşte de tot ceea ce-i îmbolnăveşte sufletul şi care îl desparte de Dumnezeu. El se fereşte de ceea ce-l face un „monstru” al zilelor noastre: de mândrie, de slava deşartă şi mincinoasă a lumii, şi se sileşte mereu spre îmbunătăţirea vieţii.
Pentru a ne determina să înţelegem ce înseamnă „boala monstruozităţii”, Dumnezeu ne lasă uneori să simţim ce este singurătatea, să simţim din plin neputinţele trupului şi să ne zbatem în lipsuri.
Ori aceste atenţionări ale lui Dumnezeu şi ale conştiinţei noastre ar trebui să ne determine să ne recunoaştem „minusurile” şi să ne îndreptăm viaţa, întor-cându-ne faţa spre Dumnezeu.
Aşa cum, atunci când îţi este sete, nu este de ajuns să simţi setea, ci trebuie să te îndrepţi spre sursa de apă pentru a-ţi potoli setea, aşa şi în problema sufletului, nu-i suficient doar să recunoşti că ai sufletul bolnav de „lepra păcatului”, ci trebuie să te îndrepţi spre Cel ce te poate curăţi, spre Cel ce te poate vindeca şi mântui. Căci „Fiul Omului n-a venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi, n-a venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, n-a venit pentru cei curaţi cu inima”, ci pentru cei cuprinşi de lepra păcatelor… El a venit pentru ca „tot omul ce crede în El şi îi împlineşte poruncile, viaţă să aibă din belşug”. Către El să înălţăm glas de rugăciune ca şi leproşii: „Doamne, fie-ţi milă de noi şi ne izbăveşte”.
Fii om cu mintea întreagă şi cu frică de Dumnezeu! Fii conştient de aceste realităţi şi străduieşte-te să nu pierzi cea mai mare valoare din lume: sufletul! Fii sincer în intenţiile tale! Fă ceva ca să putem izola „monştrii zilelor noastre”! în lumea în care trăim noi este nevoie de ajutorul tău pentru a ne putea bate cu cel rău şi a-l birui. Poate reuşim să ne salvăm! Altfel, nu ne va salva nimeni… iar „monştrii” se vor înmulţi.
Până ce nu te vei cunoaşte cu adevărat pe tine până ce sufletul nu ţi se va umple de harul lui Dumnezeu, până ce mintea nu ţi se va lumina, până ce nu te vei curăţi de patimi, până ce nu te vei împăca cu Dumnezeu, până ce nu te vei înhăma la luptă, este imposibil să trăieşti fără tristeţe şi durere. însă, poţi să le schimbi în bucurie şi veselie. Depinde de cine te laşi guvernat: de patimi sau de glasul lui Dumnezeu (conştiinţa ta curată)! „Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera”.
Nu te juca cu focul… mai ales cu focul iadului!
Un elev de liceu, rău crescut, întorcându-se de la şcoală, a început să-l ironizeze pe profesorul de religie. „Cât de imbecil este proful, care ne-a spus că măgarul lui Valaam a vorbit ca un om. Auzindu-l, bunica l-a certat pentru necuviinţa lui faţă de cele sfinte. Atunci nepotul o întreabă cu aroganţă şi dispreţ: „Nu cumva şi tu, bunica, crezi că măgarul a putut vorbi ca un om?” Şi bunica i-a răspuns: „Dacă tu, copile, care eşti om, poţi să vorbeşti ca un măgar, de ce să nu cred că şi măgarul a putut vorbi ca un om?”
Şi „măgarii” au devenit „monştrii zilelor noastre”!