Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
în data de 14 octombrie 1975, Caudillo, cum i se spunea lui Franco, nu a mai putut să iasă din camera sa. Peste două zile, în data de 16 octombrie, a început să respire cu mare greutate și a vomitat puțin. Pornind din zona toracelui, o ușoară durere se răspândea în tot pieptul. Aflându-se, până la urmă, despre starea de sănătate a lui Franco, la Madrid, așa cum se obișnuia pe atunci, în Europa de Vest, când era vorba de un șef de Stat, a început să se vorbească în șoaptă că ar fi doar manifestarea unei forme ușoare de gripă. Dar doctorul Pozuelo și-a dat seama că se apropia rapid vremea marilor probleme cu starea de sănătate a lui Franco. în cele cincisprezece luni, cât a stat în preajma lui Franco, doctorul avusese destul timp ca să-și cunoască destul de bine pacientul, să-și dea seama care era stadiul real în care se afla capacitatea fizică a acestuia, care erau părțile slabe ale trupului acestuia. La modul general, vitalitatea trupului lui Franco era bună, dar se ridicau îngrijorătoare semne de întrebare în ceea ce priveau vasele sangvine, inima și creierul. Doctorul Pozuelo și-a dat seama că trebuie mărită starea de alertă permanentă deoarece se anunța un atac vascular cerebral iminent sau un posibil stop cardiac. Deci, medicul și asistenții săi erau permanent cu ochii pe Franco, mergând după el, indiferent unde se ducea.
Doctorul Christobal Martinez Bordiu, marchiz de Villaverde și ginerele lui Franco, când a aflat adevărul stare de sănătate a socrului, imediat a întocmit o listă cu cei șase cei mai buni medici cardiologi din Spania, ce au fost urgent convocați la Prado. De asemenea, au fost chemați cei mai buni medici spanioli, specializați în reanimare sau în alte disfuncții ale organismului uman. Toată această echipă medicală, destul de numeroasă, a fost obligată să stea la Prado. Pentru ea nu va mai exista de acum nici casa personală, nici familia proprie. în plus, ginerele lui Franco a amenajat, într-o cameră de lângă cea în care se afla Caudillo, tot materialul clinic cel mai modern, în caz că se impunea o intervenție majoră rapidă.
în camera sa, așezat într-un pat special făcut pentru un bolnav ce avea flebită, pat ce erau continuu și foarte ușor balansat de un mecanism special, pentru a facilita circulația sângelui, Franco zăcea într-o permanentă stare de somnolență, indiferent la toată agitația din jurul său. Din acel moment, statul major, format din medici super specializați, era gata să intervină în orice moment în care boala ar fi început să se manifeste. Franco avea în jurul său douăzeci și trei de medici. în curând, lumea întreagă le va cunoaște numele. Ei vor semna aproape o sută de buletine medicale, referitoare la starea de sănătate a lui Franco, o adevărată litanie ce va aduce, imperfect, la cunoștiință oamenilor dificilul maraton terapeutic ce a însoțit interminabila agonie a dictatorului. Asemenea confraților americani, în Kansas, care au întârziat cu două luni decesul fostului președinte al Statelor Unite, Harry Truman, în 1972, medicii spanioli erau conștienți că aveau de dat multe bătălii, dar că, în final, o vor pierde pe ultima. Toată această luptă cu moartea, pe care au dat-o medicii spanioli, va fi relatată de Pierre Accoce în articolulu “Ultima sfidare a lui Franco”, publicat în săptămânalul L’Express, nr. 1270, paginile 93 – 98, din 10-16 noiembrie 1975.
Totul a început în ziua de vineri 17 octombrie, în jurul orei 10.30, când se desfășura ședința Consiliului de miniștri, ce avea loc la primul etaj, la Prado. Franco, prezent la această ședință, avea sub cămașă și haină, invizibilă privirilor, o minunăție în miniatură a electronicii americane, concepută pentru astronauții de la NASA: un transmițător radio a ritmului cardiac. La o distanță de câțive zeci de metri, la etajul doi, medicii urmăreau atenți, pe un ecran catodic, pulsurile transmise de electrozii lipiți pe pielea lui Franco. La zece minute după începerea ședinței, s-a dat alarma: inima începuse s-o ia razna. Nemaiașteptând să vină medicii, conștient de ceea ce petrecea cu el, Franco a suspendat ședința Consiliului de miniștri și, folosin-du-se de liftul pe care doar el îl utiliza, s-a retras în apartamentul său. Tocmai avusese un atac de inimă. Criza prin care trecuse l-a obligat la odihnă totală.
Cinci zile mai târziu, la ora 20.15, se va declanșa o insuficiență cardiacă acută ce va afecta ventriculul stâng. Ventriculul nu a mai putut să trimită sângele în arterele afectate de arte-rioscleloză. Incapabile să se golească, arterele se umflau. în ciuda tratamentului administrat timp de două zile, insuficiența cardiacă va deveni tot mai mult totală. Ea va provoca prima dintre complicațiile ce vor duce la prăbușirea organismului lui Franco: un edem pulmonar acut. Nemaiavând forța necesară pentru a circula, din cauza prăbușirii ventricului arterial, sângele va fi blocat în celulele capilare ale plămânilor, care vor începe să se umfle, iar plasma sangvină, din cauza presiunii create, va trece prin pereții acestora. Astfel, are loc un proces brutal de inundare cu sânge a alveolelor, bronhiilor și traheei. Deși a fost alimentat cu oxigen și medicamrntele aferente, Franco intră într-o stare de semi-comă.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
