Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Deși nu a dat nicio explicație nimănui, nici persoanelor din anturajul său, cu toții s-au consolat cu ideea că Charles de Gaulle avea motive întemeiate când l-a numit, cu de la sine putere, pe Georges Pompidou șef al guvernului Franței. în plus, de Gaulle ia conferit lui Pompidou puteri nelimitate, după care, imediat i-au făcut vânt în agitata viață publică franceză. Pom-pidou a acceptat provocarea. Mai mult chiar, a fost de acord să se supună lui de Gaulle din rațiuni de Stat. în curând, toată lumea din mediul politic a observat că această colaborare va fi una rece, lipsită de simpatie reciprocă sau de sentimente.
O astfel de atitudine din partea lui Pompidou, față de Charles de Gaulle, a justificat lipsa de entuziarm pe care națiunea o va avea față de prim-min-istrul numit în mod surprinzător de către General. Cu toate acestea, Pom-pidou arejși calități ce-l definesc în profunzime. în primul rând, Pompidou dă dovadă de încăpățânare și viclenie, inclusiv de prudența pe care a moștenit-o de la strămoșii săi, țărani din Auvergne. De la părinții săi, învățători din mediul rural, Pompidou a moștenit înclinația de a preda, pasiune pe care și-a satisfăcut-o din plin în perioada cât a fost profesor, la Paris, la liceul Henri IV. Apoi, a lucrat în Consiliul de Stat, după care a preferat să activeze în mediul bancar. De asemenea, timp de cincisprezece ani, Popidou l-a asistat din umbră pe Charles de Gaulle, al cărui șef de cabinet a fost în perioada când Generalul a preferat să străbată deșertul vieții politice franceze. Pompi-dou a lăsat mereu impresia că este un adevărat francez, din cap până-n picioare. Mereu pus la patru ace, mai obișnuit cu limba latină, pe care, lucru rar în lumea politicii, o și vorbea. Era mai puțin familiarizat cu limbile moderne, dar acest fapt nu l-a împiedica să fie, iarăși lucru unic, autorul unei antologii profesioniste de poezie franceză. S-a observat că, dacă dorea, avea destule atuuri pentru a deveni fermecător, capabil să-și cucerească interlocutorul sau pe cei în fața cărora vorbea. Cu toate acestea, la prima vedere, lăsa impresia că avea o oarecare doză de timiditate, niciodată nefăcând primul pasul necesar pentru a intra în dialog cu cineva. Or, acest fel reținut de a fi al lui Georges Popidou a determinat poporul să-l privească cu o anumită doză de neîncredere.
Totuși, poporul nu era chiar naiv, intuind că timiditatea, reținerea lui Pom-pidou era doar un joc al aparențelor. Pompidou a știut mereu să creeze impresia că este un om de treabă, capabil să le facă la toți pe plac. Când îl vedeai pentru prima dată, erai ferm convins că va mulțumi pe toată lumea. Uneori, lăsa impresia că este un prim-ministru oarecum naiv. Pompidou a știut să speculeze și inflexiunile vocii sale, să se folosească de el pentru a învălui și manevra pe cel sau cei din fața sa. Cu toate acestea, dacă-l priveai mai atent, vedeai că avea o privire metalică, necruțătoare, care te diseca fără jenă, ceea ce trăda o fire de om dur, capabil oricând să te calce în picioare, insensibil la suferința altora. Desigur, a fost suficient de viclean pentru a păstra aparența de dandy, de individ nonșalant, chiar diletant în unele probleme, ceea ce l-a ajutat să se bucure de un mare succes în saloanele pariziene. Dacă era versat în cunoașterea lumii prin care se învârtea Georges Pompidou, vedeai până la urmă că, dincolo de masca de individ de trebă, se ascundea o persoană rece, calculată, capabilă să devină un autocrat puternic. în mod sigur, pentru a urca toate treptele ierarhiei politice, Georges a mizat totul pe Charles de Gaulle și a câștigat, Generalul fiind Pig-malionul său. Cu toate acestea, Pom-pidou a fost destul de abil pentru a nu fi controlat de grupul baronilor ce alcătuiau cercul influent al gaulliștilor, pe care-i lega și activitatea intensă pe care o avuseseră, în timpul războiului, în cadrul Forțelor franceze libere.
Până în 1965, motivat de partea practică a funcțiilor pe care le-a deținut în gestionarea Franței, Pompidou va fi, de nevoie, timonier, fochist, navigator. Va executa toate ordinele pe care i le dă de Gaulle, fără să comenteze. “Pompidou a fost Raminagrobis-ul nostru, total cuminte, extrem de ascultător, așteptând momentul favorabil pentru ași scoate ghiarele”, va comenta ironic, despre el, François Mauriac. Cei nostalgici după Balzac, vor spune despre Georges Pompidou că era întruparea lui Rastignac, a lui César Birotteau. Totuși, din momentul în care de Gaulle începe cel de-al doilea septenat ca șef al Statului, Pompidou începe să dea la iveală intențiile ascunse pe care le tot clocea. Spre uimirea tuturor, Generalul, deja îmbătrânit, este încântat de intențiile lui Pompidou care este desemnat succesor la conducerea Franței.
Din cel moment, Pompidou începe să-și confecționeze o nouă imagine publică, să traseze o nouă strategie politică pe măsura ambițiilor de mărire ce nu-i mai dădeau pace, nici ziua, nici noaptea. Deși a fost foarte calculat, până în acel moment, știind cu abilitate să-și ascundă adevăratele intenții, graba de a se vedea președintele Republicii franceze îl va face să calce strâmb. Astfel, în mai 1968, crede că a venit momentul să dea lovitura vieții. Deci, în timpul crizei politice din mai, cauzată și accentuată de mișcările de protest ale studenților, la care, ulterior se vor alătura și muncitorii, Pompidou sare la gâtul lui de Gaulle, fără să realizeze că Generalul, deși începuse să se clatine, totuși mai avea destulă putere pentru a fi călare pe situație. După ce șase ani reușise să fie continuu prim-ministru, un record în lumea politică franceză, Pompidou primește, din partea lui de Gaulle, o palmă care nu numai că-l zdruncină serios, dar și-l îngenunchiază. Astfel, Pompidou se alege cu dis-grația totală și definitivă. Deși pleacă cu coada între picioare, Pompidou nu este scos don jocul politic. îi rămâne mandatul de deputat de Cantal, un colac de salvare de care se va folosi, mai târziu, pentru a intra, triumfător, în politică și la Palatul Élysée.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
