Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
în august 1968, la șaptezeci și nouă de ani, Salazar se prăbușește pe podea, în camera sa. Consultat rapid, echipa de medici descoperă un hematom, sub craniu, ce apăsa pe creier. Imediat, guvernul portughez se mobilizează și-l cheamă pe doctorul Houston Merritt, neurolog american de renume mondial. Operat cu succes, în data de 7 septembrie, Salzar este pus pe picioare, dar, zece zile mai târziu, o tromboză cerebrală masivă îi paralizează toată partea dreaptă a corpului. Pus imediat sub supraveghere, este conectat la aparate de respirat, dar starea sa comatoasă se prelungește. Creierul fiind insuficient irigat, acesta va suporta o serie de accidente cerebrale ce-l vor afecta iremediabil. Va sta în spital o sută cincizeci de zile, după care, pe jumătate mort, Salazar va fi transportat la reședința sa. Instalat pe un scaun cu rotile, este scos, din când în când, la soare. Pentru a pune capăt zvonurilor că ar fi murit, este pus în fața unei camere de televiziune pentru a dovedi poporului că este încă în viață. Desigur, nu vorbește, dar este în așa fel prezentat ca să se vadă clar că clipește din ochi.
Chiar bolnav, Salazar inspiră groză și teroare, în jurul său. Acesta este și motivul pentru care, în foarte rarele sale momente de luciditate, nimeni nu are curajul să-i spună că a fost înlocuit cu Marcello Caetano, ce conduce Statul în locul său. Deși nu mai poate merge, Salazar este convins, în continuare, că el este șeful absolut al Portugaliei. Doar guvernanta sa, la fel de bătrână ca și el, îndrăznește să-i vorbească despre demisie, despre nevoia de a se odihni. De fiecare dată, răspune într-un singur fel: “Nu pot. Nimeni nu poate să-mi ia locul”. Salazar nu realizează că nu mai are nici un cuvânt de spus, pe scena politică portugheză. Nici nu realizează că nu se mai poate mișca. Iar această stare va dura doi ani de zile. Pe data de 27 iulie 1970, un infarct major, urmat de o infecție renală, îl trimite pe lumea cealaltă. Va lăsa în urma sa nouă sute de tone de aur și o țară periculos de subdezvoltată.
În ceea ce-l privește pe Franco, moartea lui Salazar nu l-a emoționat cu nimic. De fapt, în tinerețea sa a trăit așa de mult în preajma în umbra morții, încât manifestările materializate ale acesteia îl lăsau indiferent. Cu toate acestea, Franco va fi neplăcut surprins când va constata că, după înmormântarea lui Salazar la Santa Comba Dao, regimul politic instaurat de acesta a dispărut mai repede decât dispare zăpada sub razele soarelui. Liberalismul, despre care se credea că Salazar l-a îngropat definit, va renaște în Portugalia. Franco are chiar destul timp să vadă cum liberalismul revine la putere, în Lisabona. Pentru prima dată, Franco începa să se întrebe ce sa va întâmpla, în Spania, după moartea sa.
Ora când va pleca dintre cei vii, se apropia mai repede decât credea. “Sunt logodit cu moartea”, fredona el binedispus, la începutul lunii octombrie 1975, executând exercițiile zilnice de mers, pe culoarele de la etajul doi, din Prado. Era cântecul ce-i plăcea cel mai mult. Era capabil să-l fredoneze și în somn. Era cântecul legiunii străine. Nimeni nu bănuia ce avea să se întâmple. Nici cei doi infirmieri care mergeau mereu în urma sa, indiferent unde se ducea, nici familia. Toată lumea era de părere că Franco era în plină formă a forțelor sale fizice și mentale. Doar noul său medic, Vicente Pozuelo, era de părere că Franco începuse să slăbească periculos de mult. De asemenea, tenul lui Franco începuse să arate ca de ceară. Era semne periculoase de degradare a stării de sănătate, cărora nimeni nu le acorda atenția necesară.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărļirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
