Lumea, condusă de bolnavi (67)

ierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Spre deosebire de Germania, Portugalia și Spania, cât au trăit Salazar și Franco, nu au știut ce este un lgăr de exterminare. Cei doi doar s-au mulțumit, în prima perioadă a dictaturii lor, să-i facă dispăruți fără urme pe cei ce deveneau prea incomozi. Apoi, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când numărul celor ce se opunea devenise cam mare, au recurs și la tortură. Cu timpul, tortura a devenit o banalitate. Era folosită, eficiant, în Madrid și în toate provinciile spaniole. în Portugalia, tortura era folosită doar în Lisabona, în subsolurile Palatului de Justiție, într-o aripă a închisorii Caxias și la cartierul general al P.I.D.E., poliția secretă politică.
Franco și Salazar aveau același mod de viață deoarece amândoi nu aveau încredere în nimeni, suspectând pe oricine că poate pune la cale un atentat, și au dat dovadă de o putere de a crede în Dumnezeu, foarte rigidă ce te ducea cu gândul la Evul Mediu. Cât au trăit, cei doi au preferat să se învăluie în mister, gărzile lor creând un cordon de vid securitar în jurul reședințelor în care locuiau. Franco stătea în palatul Prado, în apropiere de Madrid, Salazar, la palatul Esto-ril care, de pe o înălțime, domina Lisabona. Au călătorit foarte puțin. Cei doi nu s-au întâlnit decât de șapte ori. La amândoi le era teamă că, dacă fac călătorii prea lungi, cineva, în lipsa lor, s-ar putea să le ia locul. Omnipotenți, Franco și Salazar erau conștienți că, pentru a rămâne la putere, poporul trebuia permanent să le simtă răsuflarea în ceafă.
Desigur, erau și deosebiri de comportament între cei doi, dar minore. Salazar purta numai costume negre, pretinsea co toată lumea, chiar și rudele, când i se adresau, să-i spună “Domnule Ministru”. Nu admitea o altă formulă de adresare. în schimb lui Franco, ce avea titlul de “Generalissim”, îi plăcea să poarte numai uniforme cu galoane mari, împodobite cu tot felul de decorații. Dar lui Franco îi plăcea în mod special să poarte uniforma de amiral, chiar dacă nu-și realizase visul de a face școala de marină. în ceea ce privește colaboratorii, Franco le cerea să-i raporteze doar oral ceea ce au făcut sau urmau să facă. Lui Franco nu-i plăcea să citească, să scrie sau să studieze rapoarte. De fapt, nu-i plăcea să lucreze prea mult la birou. Dosarele, ce stăteau grămadă pe biroul său, erau doar pentru a impresiona, dar niciodată nu le-a deschis sau cel puțin nu le-a frunzărit. în schimb, Salazar refuza orice contact uman. Le cerea colaboratorilor notițe, însemnări, analize scrise. Prefera să se înconjuare de maldăre de hârti, pe care le citea cu atenție. Cititul hârtiilor îi crea o stare de calm. îi plăcea să stea cât mai departe de oameni și să mediteze, în sindurătate, la ceea ce avea de făcut.
Efectele politicilor interne și externe ale lui Franco și Salazar se vor vedea mai târziu. Mai precis, în 1960. In acel an, cei doi dictatori au anulat o mare parte din restricțiile ce afectaseră grav turismul și nu numai. Imediat, puhoaie de turiști au trecut Pyreneii, în căutare de peisaje însorite pe plajele pustii cu nisip fin ce mărgineau Atlanticul și Mediterana. Contactul cu realitățile hispanice și lusitane a făcut să le cadă fața. Obișnuiți cu șoselele și autostrăzile din restul Europei occidentale, turiștii, pentru a ajunge pe plajele mult dorite, trebuia să meargă pe drumuri pline de gropi și hârtoape, iar dacă rămâneau în pană, trebuiau să se roage să treacă vreo căruță sau un țăran călare pe un măgar pentru a găsi vreun mijloc care să le tracteze mașina până la cel mai apropiat service. De menționat că service-urile erau inexistente în mediul rural, ele găsindu-se doar în orașele de provincie mai răsărite. Pe scurt, turiștii descopereau, în plin secol al XX-lea, o Spanie și o Portugalie ce mai trăiau încă în Evul Mediu. Deci, după anularea interdicțiilor draconice ce vizau străinii și liberalizarea turismului, restul Europei de Vest a descoperit uimită două națiuni ce se aflau, din punct de vedere al dezvoltării tehnologice, cu foarte mult în urma Statelor dezvoltate. Tot ce putea oferi, la export, Spania și Portugalia era vinul și forța de muncă. De altfel, după 1960, valuri masive de muncitori spanioli și portughezi au invadat Occidentul. Pentru a câștiga un ban, care oricum, la schimbul valutar, depășea în putere de cumpărare moneda națională a ibericilor și lusitanilor, noua forță de muncă, destul de ieftină, accepta toate muncile pe care francezii, germanii sau elvețienii le considerau umilitoare. De asemenea, după 1960, a crescut numărul prostituatelor venite din peninsula iberică. Adevărul este că orice muncă era bună pentru a strânge un ban și a reveni acasă puțin mai bogat.
Dar, coencidență sau nu, tot din 1960, o serie de boli au început să-i afecteze și pe Salazar, respectiv Franco, ceea ce explică, pe de altă parte și starea gravă de subnutriție ce lovise Spania și Portugalia în perioada dictaturii celor doi. Primul care a început să dea semne că nu mai stă bine cu sănătatea, a fost Franco.
Sănătateta de fier a lui Franco a fost lăudată cu surle și cu trâmbițe de cei din anturajul său. “De când a pus mâna pe putere, spuneau ei, în 1975, nu a stat decât de șase ori la pat. Două stări de gripă și o intoxicație alimentară, înainte de 1960, apoi un abces dentar oarecum serios, o inflamație intestinală, în 1973. în 1974, doar o feblită la piciorul drept”.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.