Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick
Deocamdată, Franco stă în așteptare. Republica spaniolă este în agonie, sfâșiată violent de atacurile reciproce între politicienii ce-și chel-tuie energia doar cu discursuri pline de venin și ură, incapabili să ajungă la o înțelegere care să oprească prăbușirea Statului. în Maroc, micuțul general galițian care a început să facă burtă încât abia mai poate încheia nasturii, citește și el fascinat, asemenea lui Salazar, discursurile lui Mussolini. Ceea ce spune Ducele, începe să-i placă la nebunie. Devine un adept al teoriilor acestuia, în plan politic și social. Totuși, își dă seama că metodele recomandate de Mus-solini nu prea merg cu poporul spaniol, ce are un alt fel de a fi, spre deosebire de italieni. Spania este o lume permanent chinuită, misogină, chiar dacă a dezvoltat și întreținut cultul mamei, ce are în sânge gustul pentru cântecele nostalgice, pentru vinul de calitate, deși săracii se mulțumesc și cu unul mai dubios, botezat cu apă, ce nu poate trăi fără dansurile sale pasionale. Dar, Franco își dă seama că poporului i se poate băga în cap, cu forța, la nevoie, că trebuie să meargă pe un anumit drum, în pasul de defilare al armatei. Dacă este necesar, poporul poate fi educat prin folosirea vechilor metode ale Inchiziției. Poporul poate fi pedepsit pentru păcatele pe care le-a acumulat și, obișnuit, de secole, cu pedepsele administrate de Inchiziție, va deveni ascultător. Problema era dacă nu cumva lumea va protesta când va afla de metodele pe care le va folosi. Dar mai era un prag de trecut: va avea suficientă susținere din partea celor ce contau cu adevărat pentru a pune în practică ceea ce avea de gând să înfăptuiască? Va accepta poporul spaniol, așa cum a acceptat cel italian, german și portughez? Rămânea de văzut, dar merita să riște. în data de 18 iulie 1936, generalii Queipo de Llano și Mola sunt convinși de Franco să treacă de partea lui. Imediat, Franco declanșează insurecția. Debarcă în Spania, însoțit de soldații arabi și de faimoasa legiune străină Bandera.
Puțini sunt cei din Europa care știu cu adevărat care este bilanțul războiului civil spaniol, considerat, ulterior, ca fiind cel mai sângeros. Se crede că, în urma confruntărilor dintre cele două tabere, au murit șase sute de mii de oameni, iar alți patru sute de mii au plecat în exil, dar se pare că cifrele reale sunt mai mari. Oricum, conflictul din Spania, prin violența sa, a uimit lumea întreagă. Toți intelectualii și politicienii naivi au crezut că Primul Război Mondial va fi urmat de pacea eternă. Astfel, Spania devine terenul ideal unde Mussolini și Hitler vor pune la punct tehnicile de război, pe care le vor aplica în primele luni, din timpul următorului conflict mondial. Lui Franco puțin i-a păsat, atâta timp cât a primit, cu larghețe, asistență militară și armament. Tot în 1936, Salazar deschide frontierele Portugaliei și-l susține financiar pe Franco. în plus, îi trimite în ajutor, lui Franco, legiunea din Viriato: douăzeci de mii de soldați de elită. Opt mii dintre ei vor muri pe front. Ca o prelungire politică, pentru ajutorul dat de Salazar, în data de 17 martie 1939, Spania franchistă și Portugalia salazariană vor semna pactul iberic.
Oficial este un pact încheiat pe zece ani de zile, dar în realitate a fost valabil până la moartea celor doi semnatari.
Prea preocupată de propriile sale crize, lumea nu se va mai interesa de ceea ce se petrecea la sud de Pirenei. Din clipa în care drama mondială a celui de-al Doilea Război se va răspândi pe întreg pământul, foarte repede se va considera că peninsula iberică este un loc al păcii. Salazar și Franco au fost destul de abili ca să nu implice cele două țări în conflictul mondial ce măcina lumea. !i totuși, chiar era pace în Portugalia și Spania? în cele două țări, oamenii continuau să moară, dar nu pe front, ci în tăcerea dură a închisorilor. Se consideră că peste două sute cincizeci de mii de opozanți, ai celor doi dictatori, au fost uciși prin împușcare sau sugrumați cu garoul. Opoziția este spionată și hărțuită, ideea de regionalism este interzisă, presei i se pune zgardă și botniță, iar cine vorbește prea tare, în public, despre libertatea de exprimare și conștnță, dispare fără urmă. Franco și Salazar acționează în așa fel încât se vede clar că doresc să taie din rădăcină liberalismul, că vor să modeleze o nouă mentalitate a poporul din țările lor. Pe scurt, așa cum au declarat cei doi, vor să creeze o nouă societate umană. Or, acest război intern prelungit cu propriul lor popor, Franco și Salazar îl vor duce până în ziua în care vor muri. Este un război ce va băga frica în toată lumea. Se va ajunge până acolo încât nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Conflictul intern din Spania și Portugalia, între conducători și popor era, de fapt, reversul întunecat al aplicării profesioniste a fascismului.
Deoarece trebuie să-și țină poporul în supunere absolută, nici Franco, nici Salazar nu pot construi nimic, nu pot nici măcar reconstrui. Cei doi sunt obligați, pentru a păstra puterea, să fie ostili la orice propunere de reformă. Tot ce pot face este numai să dărâme și să asasineze. Bazată pe teroare, forma de guvernare, impusă de cei doi, se va prăbuși din momentul în care Franco și Salazar nu vor mai fi printre cei viii. Hitler a înțeles că, pentru a păstra puterea, trebuie și altceva decât răspândirea terorii. Astfel, Hitler va înființa, în Germania, din 1933, lagărele de concentrare.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
