Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
La Toledo, în Spania, îmbrăcat în uniforma kaki a cadeților, Francisco Franco nu ieșea cu nimic în evidență. Nimic din comportamentul său nu trăda ce va deveni în viitor. Cine-i acorda cât de cât atenție, nu vedea în fața ochilor decât o siluetă de greiere, de om ce-ți lăsa impresia că nu mănâncă niciodată suficient ca să-și potolească foamea. Pe scurt, aveai în fața ochilor soldatul cel mai mic de înălțime pe care l-a avut vreodată armata spaniolă. Când vedeai ce fizic avea, ajungeai să te întrebi dacă va fi vreodată în stare să se impună în fața soldaților. Va putea vreodată să ridice tonul vocii în fața batalioanelor? Foarte repede s-a observat că unul dintre handicapurile sale era chiar vovea. Era plăcută, dar foarte repede, fără voia lui Franco, derapa spre tonuri ascuțite din cauza vibrației involuntare a coardelor vocale ale laringelui. Melancolic, Franco nu participa niciodată, împreună cu ceilalți cadeți, în stradă, la agățat fete. S-a pus această atitudine reținută pe seama felului timid de a fi al galițienilor. Unii erau de părere că nu din cauza timidității, ci din cauza excesului de credință și respect față de învățăturile morale ale Bisericii catolice. Se observase că, de multe ori se ruga, vorbind mai mult cu Dumnezeu, decât cu oamenii.
Toți care l-au cunoscut în perioada școlii militare, l-au considerat a fi un individ naiv și inocent. Nimeni nu și-a dat seama că, sub această carapace de blândețe excesivă, zăcea un individ măcinat de sentimente și trăiri explozive, ce se simțea în stare de orice pentru a șterge definiv impresia că este un mototol, un împiedicat și un timid. Cu timpul, s-a descoperit că era măcinat și de invidie, o invidie aprigă față de frații săi. Franco a vrut să devină marinar. A fost respins din cauza fizicului său. în schimb, fratele său mai mare a fost acceptat în rândurile ofițerilor de marină. A vrut să fie eroul Spaniei. Ghinion: fratele său mai mic a devenit Mermoz-ul aviației iberice. Dar, în afară de invidie, Franco era ros sufletește și de un sentiment de ură feroce. își ura tatăl, un destrăbălat care și-a părăsit familia pentru o femeie din Madrid. în schimb, a avut un sentiment aprig, aproape oedipian, de iubire pentru mama sa, Maria, o femeie mândră și resemnată.
Cu gradul de sublocotenent de infanteri, părând un adolescent nedezvoltat din cauza echipamentul pe care-l purta, Franco se vede repartizat în Maroc. A sperat să rămână în peninsulă, dar de ani de zile, Spania se luptă, printre dunele de nisip, cu dizidenții. E un război scârbos, în care se moare pe capete, rabii dând dovadă de o mare cruzime cu soldații ce le pică în mână, mai ales că nu au obiceiul de a lua prizonieri. Avansarea în grad este doar pentru cei îndrăzneți, iar războiul a scos la iveală faptul că Franco este capabil să fie îndrăzneț. Mai mult chiar, s-a descoperit că îndrăzneala și tupeul sunt calitățile definitorii pentru caracterul lui Franco. A dat dovadă de așa de multă îndrăzneală în timpul luptelor, încât superiorii săi, care la început nu dădeau doi bani pe el, considerându-l un subofițer de umplutură ca atâția alții din armata spaniolă, au rămas cu gura căscată, fiind obligați să-i recunoască calitățile de bun organizator al atacurilor împotriva arabilor. Astfel ajunge căpitan, comandant, locotenent-colonel. I se va încredința conducerea legiunii străine, redutabila Ban-dera. La treizeci și trei de ani, ajunge general. Este cel mai tânăr general din cadrul armatei spaniole, dar este și cel mai insensibil, cel mai necruțătot și crud, aspecte ce nu sunt menționate nicidată în dosarele de cadre ale armatei.
Ca și Portugalia, Spania va cunoaște perioada sa istorică de purgatoriu. Orgoliul imperial al spaniolilor zace în cimitirul istoriei, fără ca cineva să se mai obosească să-i plângă de milă sau să-l revitalizeze. S-a dus pe apa sâmbetei gloria conchistadorilor ! De multă vreme este impotentă puterea de afirmare și impunere, în străinătate, a Madridului ! Portughezii au reușit cel puțin să salveze aparențele de putere colonială, dar nici Lisabona, nici Madridul nu au reușit să salveze viața economică, ce murea pe zi ce trece într-un ritm amețitor, deoarece lusitanii și iberii descoperiseră că mai profitabilă era corupția. Cu cât viața economică devenea o palidă amintire, cu atât mai mult se înmulțeau revoltele, comploturile, grevele și mișcările separatiștilor. Alphonse al XlII-lea, în realitate, nu mai guverna. Era doar un rege de carnaval. Până la urmă, generalul Miguel Primo de Rivera a luat taurul de coarne. A anulat regimul parlamentar, a înlocuit Camerele alese de popor cu o Adunare națională având reprezentanți numiți de rege. Cu toate acestea, neputând controla lupta dintre liberari și absolu-tiști, nereușind să închidă gura doctrinarilor, Primo de Rivera a demisionat. în urma acestui dezastru politic, Alphonse al XlII-lea va fugi în Franța. Profitând de acest vid de putere, Republica, îndrăzneață, va pune mâna pe putere, având în frunte pe cei de stânga, ce-l vor impune ca președinte pe Alcala Zamora. Chemat să anihileze mișcarea anarhistă tot mai puternică și scăpată de sub control, Franco acționează așa de dur în regiunea Asturiilor, încât guvernul, înfricoșat de forța militară a acestuia, îl exilează în Maroc. Așteptând zile mai bune, Franco meditează, în Maroc, la felul cum va trebui să acționeze.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotărță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013. De asemenea, din respect pentru adevărul istoric, din 2009, luna august, Elena Toma procesează texte, le corectează, acolo unde este nevoie și, tot la nevoie, tehnoredactează.
