Pierre Accoce
și dr. Pierre Rentchnick
Dacă te iei după ceea ce a scris în Memoriile sale, a fost o victimă. Astrele îi preziseseră de mult că va fi un învingător. A scris că a intrat în Germania fără să întîmpine cea mai mică rezistență. Hitler se prăbușise, iar soldații acestuia se îndreptau spre Berlin pentru a reprima revoltele iscate din cauza fricii provocate de Franța. Cu toate acestea ceva a dat peste cap totul. Din acel moment Gamelin începe să măsluiască lucrurile, amestecă datele, nu mai recunoaște nimic din ceea ce afirmase deși spusele sale erau consemnate în altă parte, uită de tratatele semnate. Afirmă cu un tupeu extraordinar că Germania a cîștiga doarece a aplicat ideeile francezilor, mai ales în ceea ce privește folosirea în luptă a blindatelor. El, Gamelin, a avut cea mai bună dotare. Cu toate acestea, germanii datorează victoria lor fulgerătoare, supremației lor tehnice. Dacă a pierdut în confruntarea cu Germania, este din cauza lui Pétain, la Weygand, din cauza generalului George care nu a executat ordinele sale. Gamelin are un patos, în ceea ce spune, încît îi provoacă milă celui ce știe cum stau lucrurile. Iar cireașa de pe colivă este afirmația extrem de odioasă pe care o face în final: greșelile și slăbiciunile statului-major al artmatei franceze nu sunt răspunzătoare de deruta soldaților; vinovați de înfrîngerea suferită sunt politicienii, industriașii, dar mai ales soldații francezi care nu au crezut în necesitatea războiului.
Cu mintea încețoșată, din punct de vedere fizic o epavă, Gamelin devenea foarte combativ din clipa în care începea să evoce tristele sale fapte cînd se afla în centrul atenției anturajului său. A murit la Paris fără ca Franța să-l regrete.
Édouard Daladier a murit și el în patul său, în 1970, după ce a reușit din nou să fie ales ca deputat, în 1946. Realegerea sa este dovada clară că oamenii nu sunt ranchiunoși și nu au nici prea multă memorie. Dar nu toate popoarele au dat dovadă de aceste calități ca francezii. Benito Mussolini a fost împușcat la Giuliano di Mezzegere, de către partizanii italieni, în data de 28 aprilie 1945. Trupul său, spînzu-rat de picioare, a fost vreme îndelungată expus mulțimii, aceiași mulțime care îl ovaționa și-l aplauda în zilele cînd se afla pe culmile succesului și puterii, acea mulțime care se gudura pe lîngă el cînd își rostea în public discursurile.
Starea de sănătate fizică a lui Hitler a fost bună pînă în 1940. Fapt demonstrat de fișele medicale ale doctorului Morell, medicul său personal. În ianuarie 1940, tensiunea sa arterială era normală: 140/110 mm Hg. Testele referitoare la diabet și la sifilis erau deocamdată negative. Homosexualitatea latentă care-l domina, nu apucase să devină activă. Nevoile sale sexuale obișnuite nu se manifestau prea puternic. Inapetența sa pentru a face dragoste, din punct de vedere psihologic, nu era provocată de cryp-torchidie, adică de faptul că nu avea decît un testicul în loc de două. O astfel de malformație, care din punct de vedere medical, nu este gravă, nu
poate complexa decît un adolescent. Relația mai mult decît platonică pe care Hitler o avea cu Eva Braun, cu care se va căsători doar cu cîteva ore înainte de a se sinucide împreună cu aceasta, după cîte se pare, îi convenea de minune.
Uneori, doctorul Morell consemna creșteri ale tensiunii ce ajungea la valoarea de 200/140 mm Hg. În 1941, Führerul a avut parte de o mică insuficiență cardiacă, edeme umflîndu-i gleznele. Din acel moment, presiunea arterială creștea constant. Poate și din cauza faptului că Hitler consuma abuziv cafea și pervitină, un tip de dopaj la care recurgeau piloții germani. Cu toate acestea, la vremea respectivă, stăpînul Reich-ului se credea cu adevărat bolnav de inimă, lucru pe care-l spune ministrului și arhitectului său, Albert Speer.
De hipertensiune arterială, Hitler a început să aibă parte din 1942. Din acel an, se va confrunta cu repetate dureri de cap și pierderi de memorie. De asemenea, au apărut și primele semne ale bolii lui Parkinson, maladie ce apare din cauza unei leziuni pe creier, caracterizată printr-un tremurat specific, mai pronunțat la degetele mîinii, și printr-o rigiditate musculară ce-i dă bolnavului un aspect mai aparte: picioarele și brațele ușor îndoite, bustul înclinat. Cel care i-a pus diagnosticul corect a fost de Crinis, directorul clinicii universitare de psihiatrie din Berlin. Cînd nu era nevoit să apară în public, Führerul folosea un baston pentru a putea merge.
Aceste afecțiuni serioase ale sănătății lui Hitler se pare că au apărut din momentul în care a avut parte de cele mai mari deziluzii și supărări, provocate de eșecurile pe care le-a înghițit, în timpul războiului pe frontul de Est, singurul teatru de operațiuni militare căruia i-a acordat întreaga sa atenție.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRȚĂ, pentru cunoașterea adevărului istoric de care se feresc toți cei aflați la putere. În altă ordine de idei, indirect se va înțelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărțirea Europei, după înfrîngerea Germaniei. Și este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce și dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte și despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influențat evoluția politică din zonele unde aceștia au putut să-și exercite discreționar puterea. De asemenea, Mircea Cotârță se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmbovița”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
