Lumea, condusă de bolnavi (1O)

Pierre Accoce
şi dr. Pierre Rentchnick_
Conform unor istorici, Roosevelt era aşa de bolnav încât nu mai era capabil să conceapă o doctrină coerentă în materie de politică externă. Tot ce a mai putut, a fost să traseze câteva principii de acţiune politică externă, neclare, ce s-au dovedit a fi de fapt visele irealizabile şi incoerente pe care le avea în minte Roosevelt. Situaţia era creată de boala ce evolua nemilos, nemailăsându-i lui Roosevelt prea mult timp la dispoziţie.
Conform medicilor, ce sunt mai puţin cunoscători în materie de aranjamente şi concepere de directive politice, dar destul de pricepuţi, unii chiar excelent de pricepuţi în ceea ce priveşte evoluţia unei boli, în diferite etape de vârstă a unui organism uman, se pare că o bună parte dintre gafele politice făcute de Roosevelt se datorează în totalitate degradării sale fizice, ceea ce a provocat la rândul ei incapacitatea preşedintelui american de a controla coerent ideile sale politice. Astfel, când o boală gravă afectează un organism uman încă tânăr şi rezistent, trupul trece peste această etapă, activând întreaga sa capacitate de conservare şi rezistenţă. Este ca şi cum trupul stimulează instinctul puternic de supravieţuire, acordând individului bolnav un fel de bonus pentru reuşită. Nu acelaşi lucru se poate afirma când este vorba de un organism uman îmbătrânit, când avem de a face cu un proces morbid al evoluţiei bolii. Organismul luptă tot mai greu cu boala ce-l afectează, ceea ce va grăbi prăbuşirea fizică a trupului, finalizată cu decesul acestuia.
Pentru a-l găzdui pe oaspetele său vulnerabil, Stalin i-a oferir tot ce avea mai bun. Din ordinul său, lui Roosevelt i s-a pus la dispoziţie cel mai frumos palat de pe coasta mării Negre, palatul Livadia, o clădire impunătoare cu trei etaje, construită din piatră gălbuie, pitită într-un parc plin de copaci, arbuşti şi aranjamente florale, fosta reşedinţa de vară a lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Sfintei Rusii. în acest palat se vor desfăşura zilnic şedinţele plenare ale conferinţei, pentru a reduce cât mai mult posibil deplasările dificile şi dureroase ale lui Roosevelt. Din cauza infirmităţilor preşedintelui american, acesta a fost găzduit la parterul palatului. Camerele rezervate pentru doctorul MacIntire şi Harry Hopkins, acesta din urmă fiind şi el bolnav, suferind vizibil din cauza cancerului ce nul ierta, erau de o parte şi de cealaltă a apartamentului în care se afla preşedintele Statelor Unite. Mobilierul, greu şi robust, împrumutat de la intendenţa generală din Moscova, a fost adus special pentru palatul Livadia. De asemenea, au fost aduse enorme tablouri, încadrate de rame masive, aurite, lămpi din cupru şi abajururi din mătase portocalie, covoare de Buhara. Cu trei vagoane au fost aduse şaisprezece tone de caviar. Cu alte convoaie de tren au fost aduse cele mai bune feluri de mâncare şi cele mai scumpe băuturi pe care Rusia era capabilă să le producă în vreme de război.
în ceea ce-l priveşte, Stalin s-a instalat la doi kilometri distanţă de Livadia, la vila Koreis, cu miliţienii ce-i asigura paza, cu şeful său bucătar, Sidor Kirilovici Kruşciov şi cu Livit, cel ce avea grijă de selectarea băuturii destinate numai şefului deplin al Kremlinului. Pe Winston Churchill l-a găzduit şi mai departe de Livadia, la cinci kilometri distanţă, la vila Voronţov. Plasarea lui Churchill în vila Voronţov nu era întâmplătoare, deoarece în acest fel, Stalin a reuşit să reducă posibilitatea prim-ministrului englez de a se întâlni în secret cu Roosevelt, deoarece, pentru a se duce să vorbească cu preşedintele american acesta, indiferent ce traseu ar fi ales, trebuia să treacă pe sub ferestrele vilei Koreis.
Când preşedintele Statelor Unite a aterizat la Saki împreună cu cele patru sute de persoane ce-l însoţeau, cu diplomaţii, militarii, consilierii, dactilografele şi servitorii personali de origine fi-lipineză, totul era gata pregătit, inclusiv sistemele de ascultare. Pe pereţii palatului Livadia se montaseră lambriurile din acaju, parchetul sălii de bal, transformată în sală de conferinţă, fusese ceruit.
Ceea ce a reprezentat pentru viitorul omenirii această conferinţă de la Yalta, în plan politic, a

fost relatat de analişti şi de istorici. La Yalta s-au pus bazele viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite, dar nu cea la care visa Roosevelt. La Yalta s-a hotărât dezmembrarea Germaniei naziste învinse, au fost trasate zonele de ocupaţie, hotărându-se ce şi cât să fie cedat Aliaţilor occidentali, tot aici căzându-se de acord şi asupra despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească germanii, fără a se uita punerea în discuţie a statutul juridic pe care îl vor avea criminalii de război. La Yalta s-au stabilit frontierele Poloniei, Iugoslaviei şi statelor din Europa de Est. De asemenea, a fost semnată o convenţie referitoare la strâmtorile şi alte trecători maritimi din lume. Pentru că a declarat război Japoniei, Uniunea Sovietică a primit dreptul de a avea acces la calea ferată manciuriană. în plus, a primit insula Sahalin, insulele Kurile şi enclave din Extremul Orient, ceea ce a permis Rusiei sovietice să beneficieze de o mare creştere a sferei sale de influenţă în Asia. Au fost decizii ce au dat peste cap geografia politică a lumii.
Acum se ştie cât de bolnav a fost Roosevelt, cât de mult a atârnat în balanţa deciziilor politice maladia sa în ceea ce priveşte capacitatea de a se opune lui Stalin, pe parcursul celor opt zile cât au durat tratativele.
Şedinţa plenară, cea din prima zi, a durat două ore şi patruzeci de minute, dar în paralel, comisiile fiecarei delegaţii au avut confruntări ce au ţinut cinci ore. Zilnic, întâlnirile dintre comisii nu vor dura niciodată mai puţin de cinci ore. Cât a durat prima întâlnire, în cele o sută şi şaizeci de minute, Stalin a desenat lupi, Churchill a fumat multe ţigări, iar Roosevelt, deşi numai un zâmbet, desigur de faţadă, se stingea încetul cu încetul. Boala nu l-a iertat pe Roosevelt. Astfel, acesta a ajuns să lipsească de la discuţiile cu Stalin şi Churchill. Nu devenea vioi decât în momentul când oferea un dineu conducătorului sovietic şi prim-ministrului britanic. Se servea caviar la discreţie, pui fript după o metodă din New Orleans, carne de vită feliată, macaroane, fructe conservate. în total, s-au rostit douăsprezece toasturi. Stalin nu a băut decât din sticla pe care şi-a adus-o singur, plină cu votkă foarte mult subţiată cu apă. Churchill a toastat pentru „o pace de o sută de ani”, Roosevelt pentru „respectarea drepturilor micilor naţiuni”. Ceea ce a urmat în anii ce au venit, a demonstrat din plin că acestea au fost toasturi în care nimeni nu credea. La ora 11 seara, după ce s-a dus în camera credinciosului Hopkins să-i ureze sănătate, acesta din urmă fiind ajutat să plece chiar de la începutul lucrările conferinţei, atât de tare suferea din cauza cancerului, Roosevelt, cu un pulover gri pe el, s-a lungit pe pat, cu ţigară în gură şi un roman poliţist în mână. Trecea printr-una din desele sale crize de insomnie. „Din păcate, soarta lumii depinde de un bătrân bolnav!” a bombănit Wiston Churchill când s-a întors la vila sa Voronţov, deşi era cu opt ani mai în vârstă decât Roosevelt.
A doua zi, după trei ore şi patruzeci şi cinci de minute de discuţii, prim-ministrul britanic, indispus, a confirmat părerea sa din ajun. Cei trei, Stalin, Churchill şi Roosevelt, inclusiv consilierii, în total douăzeci de persoane aflate în jurul mesei, în loc să discute cu atenţie subiectele ce le dezbăteau, mai mult au pălăvrăgit, fără să se oprească cel puţin un minut, cu seriozitate, asupra problemelor aflate pe ordinea de zi. A fost o atmosferă ciudată pentru o conferinţă unde se hotăra soarte lumii. Franklin Roosevelt conducea discuţiile cu o exagerat de mare detaşare. „Câtă lipsă de seriozitate!”, a mormăit enervat Churchill. Iar tipul acesta de atmosferă, din timpul discuţiilor, a durat până în ziua de 11 februarie 1945. în general, după o oră de concentrare, Roosevelt obosea, cedând. Gândirea îi devenea incoerentă.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, pentru cunoaşterea adevărului istoric de care se feresc toţi cei aflaţi la putere. în altă ordine de idei, indirect se va înţelege cum soarta nefericită a României, după 23 august 1944, a depins de starea de sănătatea a celor ce au negociat împărţirea Europei, după înfrângerea Germaniei. Şi este unul dintre aspecte, deoarece Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchnick relatează amănunte şi despre starea de sănătate a altor conducători de State, ceea ce influenţat evoluţia politică din zonele unde aceştia au putut să-şi exercite discreţionar puterea. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Zi după zi. Însemnările unui sceptic Eu, agenţia mea de ştiri, de Savian Mur, Editura Bibliotheca

Cel mai greu şi cel mai puţin la îndemână este să te îndoieşti. Să te îndoieşti de tot şi de toate, să nu te mai convingă nimic din ceea ce este, din ceea ce poate fi, din ceea ce se vede că merită să i se acorde o şansă, una […]