Se spune că, demult, într-un sat liniștit, iarna a venit mai devreme decât oricând. Vântul bătea tare, iar zăpada acoperea drumurile, lăsând multe familii fără lemne și hrană. Copiii priveau pe fereastră sperând la o minune.
Într-o noapte rece, când întreaga lume dormea, un bătrân cu barba albă și chip blând a pornit prin sat. Purta o mantie groasă și o desagă plină. Din poartă în poartă, a lăsat în taină câte un dar: lemne pentru foc, pâine caldă, nuci și mere pentru cei mici.
Dimineața, oamenii au găsit darurile, dar nimeni nu știa cine le-a adus. Doar urmele pașilor în zăpadă duceau spre biserică… Acolo, bătrânul se ruga în liniște, zâmbind cu bunătate.
De atunci, lumea spune că Sfântul Nicolae nu vine niciodată cu zgomot sau cu laudă, ci în taină și liniște, acolo unde nevoia e mare și inimile sunt deschise.
Și în fiecare an, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, binele lui renaște în darurile simple lăsate în ghetuțe și în dorința noastră de a face bucurii celor din jur
