La Muzeul de Istorie poate fi vizitată expoziţia „Vasile Stoica, mare diplomat şi om de cultură” -curatorul expoziţiei şi, totodată, autorul monografiei dedicate marelui om politic fiind profesor univ. dr. loan Opriş.
Născut la Avrig la 1 ianuarie 1889, Vasile Stoica s-a stins în închisoarea de la Jilava, la 27 iulie 1959, nu înainte de a lăsa o contribuţie majoră la înfăptuirea Marii Uniri. Mobilizat ca ofiţer în armata austro-ungară, a decis la 3 octombrie 1914, să treacă în Regat, alăturându-se grupului de patrioţi transilvăneni (Goga, Lucaciu, Rusu Abrudeanu, Moţa, Schiopul, Tăslăuanu, Lapedatu) care militau aici pentru unirea cu România.
Remarcat pentru abilităţile sale excepţionale a fost trimis -împreună cu Vasile Lucaciu şi Ioan Moţa – în SUA cu misiune specială. Aici a reuşit să unească asociaţiile românilor americani în Liga Naţională (5 iulie 1918) şi să pună bazele primei unităţi de militari voluntari dintre aceştia. În scopul informării publice şi a conducătorilor SUA, a tipărit într-un tiraj mare broşuri de prezentare a provinciilor româneşti, hărţi şi memorii de susţinere a cauzei acestora, determinând presa cotidiană să dea atenţie dezideratelor lor.
Erou de război, orator, poliglot şi energic militant pentru unitatea neamului românesc, Vasile Stoica a fost chemat de Ionel I.C. Brătianu la Paris, ca să servească delegaţiei României, ca expert tehnic la Conferinţa de Pace.
Deceniul al patrulea a încununat cariera diplomatică a patriotului Stoica prin trimiterea sa ca ministru al României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia; în respectiva calitatea a promovat interesele naţionale, susţinând relaţiile bilaterale bazate pe reciprocitate şi informând, ca fin analist, evoluţia de pe scena politică internaţională.
Ca semn de preţuire a serviciilor sale, a fost onorat prin cele mai înalte decoraţii acordate diplomaţilor.
În contextul izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial şi al presiunilor pe seama României, ambasadorul Vasile Stoica a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naţionale; aici l-au surprins evenimentele dramatice din vara anului 1940, soldate cu dureroase pierderi din teritoriul naţional.
La 23 august 1944 a fost numit cadirector politic în Ministerul Afacerilor Străine, iar la 6 martie 1945 secretar general, poziţie din care a contribuit la salvarea multora din diplomaţii români blocaţi în străinătate, ca şi la instalarea unor raporturi corecte cu Comisia Aliată, promovând interesele naţionale în noul context postbelic.
Ca diplomatul cel mai avizat în problemele teritoriale, ferm democrat şi pacifist, guvernul i-a încredinţat, la 9 iulie 1946, postul de trimis extraordinar şi plenipotenţiar în Olanda, cu acreditare şi în Belgia. În noua sa poziţie a sprijinit direct guvernul român, respectiv delegaţia acestuia la Conferinţa de Pace de la Paris. Din acest post a fost rechemat în 1947, scos din rândurile diplomaţilor şi ostracizat. În situaţia nou creată, a plănuit o încercare de plecare ilegală în străinătate, nedusă la îndeplinire, în temeiul căreia a fost închis şi condamnat, la 31 martie 1948, trecând prin închisorile de la Aiud, Giurgiu,Văcăreşti şi Jilava. Eliberat după 7 ani, în decembrie 1958 Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru „atitudinea duşmănoasă”, antiguvernamentală. Bunurile i-au fost confiscate iar calvarul său a durat, de data aceasta mai puţin,murind la Jilava (27 iulie
1959).
Reabilitat în 1970 în urma unor stăruitoare şi repetate demersuri ale soţiei, Paula, i s-au adus osemintele la Avrig, îngropându-l creştineşte lângă ai săi.
