de Gilbert Guilleminault, coordonator_
” – A fost un turneu reuşit, va spune Nataşa când Valentino se va întoarce acasă dărâmat de oboseală, deoarece cu banii încasaţi voi putea să realizez primul meu film.”
Resemnat, Valentino a trebuit să asculte răbdător ce scenariu avea Nataşa în minte. Deja stabilise titlul filmului: The Hooded Falcon. în ceea ce privea ideile pentru susţinerea acţiunii, decorurile, ambianţa generală, costumele, Nataşa se hotărâse să le caute de-a lungul şi de-a latul Europei.
Valentino a încercat să se opună. Nu ştia de câtă celebritate se bucura de partea cealaltă a oceanului. în plus, ce va crede fabuloasa Nataşa despre fratele veterinar de la Castellaneta şi sora dactilografă de la Milano, acea Nataşa al cărei mod de viaţă luxos şi rafinat îl lăuda întrega Americă?
Până la urmă, Nataşa şi Valentino, la volanul unei maşini Voisin, model sport, cumpărată la Paris, va lăsa întreaga Italie cu gura cascată, acea Italie ce nu auzise niciodată ceva despre ei. Din contră, în Franţa, unde socrul lui Valentino era proprietarul unui magnific castel la Juan-les-Pins, întrega Coastă de Azur %i va primi în sunetul fanfarelor iar Parisul îi va invita la toate galele organizate în onoarea lor. Doar Londra le va face o impresie neplăcută.
Totuşi, aflat în capitala Marii Britanii, Rudolph nu va rata ocazia de a cumpăra cincizeci de costume şi treizeci de perechi de pantofi, iar pentru Nataşa va goli toate magazinele de bijuterii de pe Bond Street, comandând din India sariuri special brodate pentru ea.
Dar, în ziua când a trebuit să plece, directorul hotelului Grosvenor i-a prezentat lui Valentino o notă de plată de l-a dat pe spate. în mod special l-au pus să plătească douăzeci de huse de perne iremediabil pătate de vopseaua neagră pe care o folosea pentru a ascunde începutul de chelie şi cele trei scaune stil Directorat, inclusiv covorul oriental, pe care câinii săi de vânătoare le făcuse bucăţele.
Când s-au întors acasă şi au tras linia, au constatat că reuşiseră să cheltuiască o sută de mii de dolari. în consecinţă, nu a mai fost produs niciun film. După experienţa europeană, viaţa lor conjugală a devenit un infern. Degeaba făcea Valentino lungi curse cu calul, era egal cu zero faptul că lua lecţii de box cu Dempsey, în zadar traversa deşertul pentru a se consola bând un păhărel la Tijuana, de fiacare dată când se întorcea acasă, inevitabil, Nataşa îl aştepta pentru a-i scoate ochii, fie zi sau noapte, că nu mai aveau bani suficienţi pentru a duce o viaţă de lux.
Dar, ceea ce a umplut paharul a fost faptul că nici nu încerca să ascundă, cel puţin de ochii lumii, dispreţul profund pe care-l avea faţă de prietenii lui Valentino. Cu toată hipernervozitatea de care suferea, cu toate momentele sale de proastă dispoziţie şi gesturile sale de copil răzgâiat, Valentino era totuşi un om de treabă. îi plăcea foarte mult să gătească personal pentru prietenii pe care-i avea de pe vremuri pe platoul de filmare, gusta din plin serile când, fumând pipă, pălăvrăgea liniştit cu toată lumea, îi plăcea să spele maşina, să facă curat pe vaporul pe care-l avea, iar când se ivea ocazia, consuma un păhărel cu prima persoană simpatică ce-i ieşea în cale. în schimb, Nataşa era de un snobism înfiorător. îi plăcea să fie înconjurată de scriitori şi de artişti faimoşi, de politicieni cu multă influenţă. Nu a fost niciun pic impresionată când Valentino, apucându-se de scris, i-a dedicat un volum de poezii cam dulcege, Day dreams. Un asemenea gest nu putea satisface ambiţiile Nataşei. Când Valentino, fericit, i-a pus în faţă volumul cu versuri, s-a strâmbat de parcă ar fi văzut o broască râioasă. Nu a ratat ocazia de a-i spune verde în faţă că are visuri mult mai înalte, mai elevate. Ceea ce dorea, i-a explica Nataşa, era ca Valentino să fie comanditarul unui film unde ea să fie producător, scenarist, regizor şi vedeta principală.
Din păcate, Valentino nu mai avea destui bani pentru a satisface visele Nataşei. Oricât de mari erau încasările sale, acestea nu erau niciodată suficiente pentru a astupă gaura imensă a datoriilor.
Văzând că nu va putea să-şi realizeze visul, folosind banii lui Valentino, ce nu erau niciodată de ajuns pentru a-i satisface toate capriciile, Nataşa sa hotărât să-şi facă bagajele şi să plece.
” – Trebuie să pleca la Nisa, să-mi văd mama, a spus ea. Voi lipsi doar trei luni.”
Dar niciunul,nici celălalt nu mai avea timp să creadă în această afirmaţie. Când Valentino a însoţit-o la gară, nu s-a mai ferit de nimeni. A fost văzut plângând pe peron, apoi a urmărit cu maşina trenul până la următoarea curbă. Puţin îi păsa că o grămadă de fotografi şi ziarişti au stat cu ochii pe el.
Foarte repede va afla că Nataşa nu a plecat la Nisa, că nu a trecut dincolo de New York, că din acest oraş a înaintat cererea de divorţ, invocând ca pretext „cruzimea mentală” a partenerului ei de viaţă.
Mai târziu, Louella Parsons îşi va aminti că a descoperit un bărbat doborât de durerea sufletească foarte mare prin care trecea, stând într-o izolare voită, în noua sa casă din Falcon’s Lair.
Această casă ce degaja o atitudine orgolioasă, amplasată pe coastele din Beverley Hills, sub care străluceau toate luminile Hollywoodului, Valentino o construise în speranţa că va reuşi s-o ţină pe Nataşa lângă el. în realitate, Nataşa nu a stat nici cel puţin un minut în această casă. Timp de luni de zile, Valentino se plimba de colo-colo, fără niciun scop, prin camerele goale, refuzând toate invitaţiile ce veneau de la prietenii săi.
Starea sufletească a lui Valentino îi cam strica ploile „editorialistei” Louella Parson, deoarece, tot mai insisten, cititorii îi ceeau veşti despre ce face „Şeicul”. Tot ceea ce le putea spune Louella era faptul că se construise un luxos bungalow pentru Valentino, cu ocazia noului său film Vulturul negru, că a băut o ceaşcă de ceai cu noua sa parteneră Vil-ma Banky, că în restul timpului liber ce-i rămânea, după terminarea filmării unei scene, se închidea cu încăpăţânare în singurătatea de la Falcon’s Lair.
Dar, cel mai bine pentru a fi prima care să afli bârfele, era să le provoci, iar Louella avea multă şcoală în ea. Astfel, într-o duminică, pe marginea piscinei cu apă albastră a lui Marion Davies, un Valentino de zile mari, îmbrăcat în alb şi auriu, era prezentat „celei mai entuziaste admiratoare”, contesa Negri. Louella era de părere că numai Pola Negri era capabilă să redea unui bărbat pofta de a trăi. Văzând suferinţa prin care trecea Valentino, frumoasa poloneză şi-a dat seama repede ce tot încerca Nataşa Rambova să realizeze: să fie simbolul tipului de femeie fatală. Adevăratele ei origini slave, gustul accentuat pentru tot ce însemna artă orientală au ajutat-o foarte mult să întrupeze ceea ce Nataşa nu reuşise pe deplin: să fie întruparea femeii fatale după care era leşinat Valentino. Pola Negri era conştientă de plusurile şi minisurile ei fizice. îi plăcea foarte mult, pentru a îmblânzi trăsăturile dure ale feţei sale mici, să poarte turbane împodobite cu pietre preţioase neşlefuite, să-şi acopere rochiile din lame cu bijuterii bogat ornamentate, să-i privească pe cei din jurul său cu privirea impenetrabilă a ochilor ei negri.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
