de Gilbert Guilleminault, coordonator
Veştile sunt când bune, când proaste: „- Am pus mâna pe P.T.T. (Poştă Telecomunicaţii Telefoane), avem sub control direct distribuirea de gaze şi de electricitate, la Parma, Sienna, Livorno… La ţară, pe o rază de cincizeci de kilometri în jurul Romei, toate podurile sunt supravegheate de triari-i noştri, de asemenea viaducturile şi ecluzele… Un tren cu gărzi regale, venit de le Bologna, a fost oprit în apropiere de Pistoia şi a trebuit să se întoarcă de unde a plecat. Dar, la Cremona, am fost înge-nunchiaţi… Da, oamenii lui Farinacci au atacat cazarma carabinierilor şi a trebuit să se retragă, suferind grele pierderi…
- Ah, Farinacci ăsta… Ce bou ! Dumnezeul mă-sii ! Totuşi v-am spus destul de clar…”
Ducele s-a albit la faţă. Ştie foarte bine ce le poate pielea oamenilor săi, nu-şi face iluzii. Vitejii lui, care se cred mari şi tari, au putut să-şi arate muşchii la oricine le stătea în cale deoarece, timp de doi ani, din cauza ordinelor venite de sus, armata şi poliţia au asistat impasibile la raidurile lor teroriste.
în seara asta, „quadrumvirii’ şi-au instalat cartierul general la Perouse, la hotelul Brufani unde, la intrare, groom-ii se strecoară printre santinelele ghemuite, îmbrăcate în ţinută de campanie, cu cască, cartuşiere, moletiere, cu baioneta fixată pe ţeava puştii. Acest mare avânt, provocat de entuziasmul scăpat de sub control, va mai avea vreun sens dacă Esercito, „adevărata” armată se va hotărî să se pună în calea înaintării cohortelor, oprindu-le?
Dacă se ia după veştile primite, se pare că acest lucru se va întâmpla cu adevărat. Telefoanele venite de la Roma, primite de Popolo d’Italia, sunt din ce în ce mai alarmante:
„Guvernul nu s-a hotărât încă, dar Facta a devenit tot mai intransigent iar Amendola tocmai a cerut să fiţi scos în afara legii şi arestat !”
Un fior rece îi trece prin şira spinării. Cu un gest nervos, Mussolini îndepărtează de pe masă şpalturile de corectură ce i-au fost aduse, pe care este tipărită cu litere mari vestea triumfului de care este conştient că poate fi iluzoriu. Dacă bandele sale se vor izbi de zidul de netrecut al armatei, se va mai putea îndoi de înfrângerea lor, de trădările ce vor avea lc, de revirimentul simpatizanţilor guvernului?
în caz de eşec, Ducele nu va deveni un proscris?
Cu o insuportabilă acuitate rememorează zilele exilului din Elveţia când pierdea vremea ca ajutor de zidar, când livra la domiciliu comenzile, când era băiat de prăvălie… Atunci, trecuse pe furiş frontiera, având în buzunar doar două lire, zece centime şi o medalie din nichel cu imaginea lui Karl Marx. Timp de douăzeci şi şase de ore nu pusese nimic în gură până când un suflet milos, văzându-l într-o stare de apatie totală, cu capul în mâini, aşezat pe postamentul unei statui, i-a dat o mână de ajutor… Mussolini îşi aduce aminte de tinereţea sa de agitator, se înduioşează când revede cu ochii minţii pe adolescentul ce se hrănea doar cu fasole şi mămăligă, cu barbă neagră, crescută pe obrajii slabi, mereu frustrat, simţind permanent gustul amar al vieţii… îngândurat, se duce la forumul Bonaparte, ia loc la masă fără să spună un cuvânt.
Dintr-o singură privire, soţia sa a înţeles: erau mari şanse s-o reia de la capăt, când, resemnată, îşi aştepta luni de zile tovarăşul de viaţă, închis la Forli. Dar, revoluţiile sunt problema bărbaţilor, nu a unei simple femei. De altfel, Rachele nu îndrăznea să scoată un cuvânt, la fel ca pe vremea când, tânără servitoare fiind, se înroşea când se apropia Benito de ea, aplecându-se şi mai mult asupra copăii în care spăla rufele, cu mâinile până la coate în apa plină de clăbuci.
Cât de bine îl cunoştea pe Benito al ei ! în acelaşi timp viril şi molatec. Ştie că nu este omul care se teme de moarte, dar poate fi doborât de o simplă răceală. Pe front, grav rănit fiind, într-o singură lună, a trebuit să suporte douăzeci şi şapte de operaţii, cele mai multe fără anestezic: dar o simplă presimţire îl poate chinui zile întregi şi, din acel moment, devine palid. Are curajul celui ce se bate când este provocat, pentru a-şi salva onoarea, dar nu are răbdarea disciplinată a celui ce posedă o voinţă de fier. în situaţia de acum, Rachele simte că Benito poate ceda nervos, dar poate, de asemenea, într-o răbufnire de orgoliu, să treacă peste obstacolul ce-i stă în cale. Dar, ceea ce nu a putut să prevadă a fost ordinul pe care i l-a dat, punând capăt tăcerii grele ce se lăsase între ei:
„îmbracă-te… în seara asta mergem să vedem Văduva veselă…”
Nu mai înţelegea nimic. Chiar era momentul să meargă să se destindă? Tăcută, şi-a scos şorţul, a îmbrăcat o rochie neagră ce-i dădea o înfăţişare mai demnă, a dat ordinele necesare voluntarului ce-i va lua locul lângă telefon, unul dintre tinerii fascişti ce-l păzeau pe şeful lor, aflaţi peste tot în casă, chiar şi pe acoperiş. înainte de a pleca, mai controlă o dată dacă depozitul de arme din şifonier era intact: grenadele pe care Rachele, gospodina de treabă, le învelise una câte una în vată şi hârtie lucioasă… Văduva veselă ! Oare chiar era momentul cel mai potrivit să meargă să vadă spectacolul de operetă ?
Această diversiune este prevăzută în programul conjuraţilor. Sticlaţii de serviciu de la teatrul Manzoni trebuie să vadă în faptele şi gesturile liderului fascist o stare de calm desăvârşit, deşi numai el ştia ce este în sufletul său. Dar nici nu se sfârşise bine primul act că cineva a ciocănit la uşa lojii unde se aflau cei doi soţi. Era tânărul Luigi Freddi, puştiul de la Popolo d’Italia :
„Duce, un telefon de la Roma… „
Mussolini se crispează, în timp ce emisarul descifrează cu greu mesajul ce-i fusese dictat de cel ce telefonase din capitală. Este textul unui comunicat guvernamental ce trebuia să fie difuzat mâine dimineaţă:
„Consiliul de miniştri a decis să proclame starea de asediu în toate provinciile regatului, începând cu ora douăspreze amiază, azi 28 octombrie. Din această noapte, consiliul va sta permanent la palatul Viminal, dând ordinele necesare.”
Deci, au îndrăznit ! Mussolini părăseşte sala, nemulţumit de veste, cu privirea întunecată de furie. în acele momente, crede că a pierdut totul…
Este ora nouă seara. Venind de la San Rossore, însoţit de aghiotantul său, regele se îndreaptă spre Roma.
„Anulaţi starea de asediu”, cere regele
Sâmbata
în spatele generalilor în vârstă de treizeci de ani, şaizeci de mii de oameni merg pe drumurile scăldate de razele soarelui, tropăind pe betonul drumurilor modernizate şi pe dalele largi ale viei Appia. Au dormit sub cerul liber, pe băncile şcolilor, în sălile de aşteptare ale gărilor. Espadrilele din picioare, moletierele scămoşate, cămăşile negre confecţionate din pânză grosolană spun totul despre mizeria în care trăiesc cei mai mulţi dintre ei. Dar aceste grupuri răzleţe vor deveni legendare: desenatorii îi înfăţişează în jurul focurilor de tabără sau mergând pe drumul către glorie, trecând pe sub arcadele antice.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
