Delir şi nebunie în perioada interbelică (XI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
Pentru a respinge impunerea orei de vară, pentru rezolvarea conflictului de muncă, provocat de folosirea ascen-soarelor destinate urcării sau coborârii mărfii în magazine sau materialelor, în uzine, pentru exprimarea solidarităţii cu cei ce confecţionau din paie cămaşa de protecţie a damigenelor, sindicatele au declanşat 1.663 de greve în 1919, 1.881 în 1920 şi 1.045 în 1921. Sindicatele au declanşat greve în localităţile unde nu exista aprovizionare cu apă potabilă, unde nu existau instalaţii pentru distribuirea gazelor, unde nu exista electricitate. De asemenea, au declanşat greve în localităţile unde nu existau instalaţii reţele nici pentru apă potabilă, nici pentru gaze, nici pentru electricitate. Foarte repede, clasele de mijloc, sărăcite, nefiind organizate într-o mişcare coerentă pentru impunerea schimbărilor sociale, au avut de pierdut din momentul în care au fost fascinate de acţiuni revendicative haotice şi anarhice. Ultima şansă de declanşare a unei revoluţii a apărut spontan în 1920, dar agitatorii Confederaţiei Generale a Muncii nu au ştiut să profite de ea.
în data de 29 august, F.I.O.M. – sindicatul metalurgiştilor – a aflat că şefii F.I.A.T. (Fabrica Italiana Automobili Torino) puneau la cale un lock-out, o blocare a mişcării sindicale. Imediat, fără să-şi dea seama cât de mare va fi impactul în rândul muncitorilor, F.I.O.M. a lansat lozinca:
„Ocupaţi uzinele !”
Entuziasmul muncitorilor a fost mai teribil decât un uragan. în sfârşit, vor deveni stăpâni pe viitorul lor… Toate fabricile de automobile din Italia au fost împodobite cu drapele roşii. Foarte repede, conducerile fabricilor au fost sechestrate, contabilitatea a fost trecută sub control muncitoresc, iar sindicaliştii din metalurgie, veniţi în ajutorul celor din industria automobilelor, au tăiat lin-ile telefonice. Spre seară, revolta a cuprins întreg Torino, extinzându-se fulgerător în toată Italia industrială.
Pe 2 septembrie, la Genova, două gărzi regale erau ucise în bătaie de muncitorii ce ocupau şantierele Odero, în timp ce guvernul, terorizat de extinderea revoltei sindicaliştilor, aresta gărzile ce trăseseră în muncitori. Peste tot, în ţară, poliţia a primit ordin să nu reacţioneze. Drapelul roşu flutura deasupra fabrici Pirelli, deasupra şantierelor navale din Veneţia, pe cheiurile din Napoli, închise traficului. Trăind cu iluzia că vor putea organiza structurile unei societăţi a viitorului, muncitorii ajunseseră în stare de epuizare fizică prin organizare de gărzi şi prin ore suplimentare de muncă, în încercarea de a menţine productivitatea şi de a demonstra că „legile de bronz” ale economiei capitaliste pot fi schimbate. S-a ajuns până acolo încât ocupanţii uzinelor F.I.A.T. începuseră să tipărească bancnote „după modelul sovietic”.
în zilele de 10 şi 11 septembrie, prea siguri pe ei, socialiştii, reuniţi în congres, au început să se piardă în discuţii ce nu mai aveau nicio legătură cu realitatea. Astfel, „profeţii” lumii noi s-au dezbinat, trasându-le ca obiectiv greviştilor, nu transformarea radicală a regimului proprietăţii, ci instituirea, în toate întreprinderile ocupate, a unui iluzoriu „control muncitoresc”. Vicleanul Giolitti a profitat de această ocazie. I-a presat pe patroni să accepte controlul muncitoresc, demonstrându-le că nu va prezenta niciun pericol pentru ei. Şi a avut dreptate. După trei săptămâni de grevă neorganizată ca la carte, părăsind utilajele pe care au crezut că le vor stăpânii pe veci, muncitorii, sătui să tot bată pasul pe loc, furioşi, au ocupat tranşeele pe care le săpaseră în jurul uzinelor.
în timpul acestor zile tulburi, fascismul sa ferit ca dracu de tămâie să atace frontal o mişcare muncitorească ce cuprinsese toată Italia industrială. în Lombardia, la Dalmine, Mussolini a mers până acolo încât s-a dus personal să-i felicite pe metalurgiştii ce ocu

pau uzinele Gregorini, inclusiv pe şeful lor, sindicalistul sorelian Bruno Buozzi, numin-du-i „patrioţi”, fluturând prin faţa lor drapelul tricolor al Italiei. în acel moment, Ducele ezita pe tabla de şah a politici^ italiene, nefi-ind decis ce mişcare să facă. încă era afectat de faptul că toată campania sa electorală din noiembrie 1919 a fost pentru el un mare eşec, chiar dacă arditi săi au străbătut, în lung şi-n lat întreg Milano, cu maşini camuflate în carcase de tancuri, confecţionate din carton, tragând cu artificii şi agitând torţe.
în seara alegerilor, socialiştii învingători, murmurând litanii de înmormântare batjocoritoare, au purtat pe Corso Venezia un sicriu împodobit cu numele Ducelui, pe care l-au aruncat în apele canalului Naviglio. Când au început lucrările celor două Camere, în timp ce era citit discursul regelui, cei o sută cincizeci de aleşi ai extremei de stânga au aclamat Republica şi au cântat Bandiera rossa trionferă, dar la ieşirea din clădirea Parlamentului au fost asaltaţi de ofiţerii naţionalişti, decişi să răspundă cu duritate afrontului ofensator.
Mai târziu, fascismul îi va înrola în rândurile sale pe aceşti bătăuşi. Sistematic va organiza şi coordona incursiunile acestora de pedepsire împotriva protestatarilor „roşii”. Considerând că este mai urgent să pună bazele unei armate, decât să stabilească scopurile politice, fascismul şi-a organizat squadristiîn batalione, centurii, cohorte şi legiuni, conduşi de decurioni, centurioni, seniori şi consuli. în noiembrie 1921 s-a văzut rezultatul: cu sprijinul generalului Gandolfi, aceste bande au fost unificate, formând o adevărată organizaţie paramilitară, cu secţii de asalt, numite principi, cu organizaţii teritoriale, numite triari, ceea ce le va permite fasciştilor să se comporte ca şi cum ar fi fost cuceritorii Italiei, impunând legile lor în toate oraşele unde şi-au făcut apariţia.
Faptul că adversarii lui Mussolini erau dezbinaţi, îi va permite acestuia să aibă un avantaj decisiv în comparaţie cu ei, în cursa pentru acapararea puterii. Pe 21 ianuarie 1921, la congresul de la Livorno se va produce sciziunea partidului comunist. Din acel moment, marxiştii vor fi stăpâniţi de o ură permanentă ce-i va dezbina definitiv. Primul lider al Partidului Comunist, Bor-diga, va da dovadă de un fanatism aşa de mare, încât Lenin, foarte sarcastic faţă de adepţii săi transalpini, va face din el modelul extremismului maniac în Boala copilăriei comunismului. Preocupat de organizarea de atacuri inutile şi sângeroase, comunismul italian devenise, în realitate, o sectă nihilistă căruia Nenni şi mulţi alţii începuseră deja să-i cânte prohodul. „Bolşevismul italian a murit”, va scrie Mussolini, în 2 iulie 1921, în Popolo d’Italia.
Moarte bolşevismului este lozinca sperietoare pe care o agită cohortele negre, o sperietoare de care au neapărat nevoie pentru a declanşa atacul împotriva sindicatelor „roşii”. Anul 1921 a fost unul dur, iar lupta dintre cele două tabere a avut mereu un final neclar. Socialismul încă mai era capabil să dea dovadă de tresăriri pline de furie. Când apăreau squadristi, ţăranii comunişti se piteau în tufişuri, aruncau cu grenade în camioanele fascişilor, iar pe supravieţuitorii atacurilor îi urmăreau şi acolo unde îi prindeau, îi omorau cu lovituri de coasă şi de târnăcop. în cartierele ameninţate de fascişti, sirenele uzinelor erau pornite pentru a exterioriza starea de disperare a muncitorilor: imediat străzile deveneau pustii şi, la fel de repede, lipiţi cu spatele de ziduri, echipe de muncitori înaintau furişat spre grupurile de atacanţi, având deja în mâini puştile scoase din spatele sobei sau din grajduri. Cu toate acestea, şansele nu erau egale în lupta pornită împotriva acestor bande antrenate metodic pentru luptele de stradă.
Tradus din franceză de Mircea COTARŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegerea viitorului, prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Elemente pentru înţelegere şi pentru dezvrăjire Ipostaze ale simbolului în lumea tradiţională, de Daniel Cojanu, Editura Lumen, 2019

Oricât de mult s-ar studia, oricât de mult s-ar citi şi oricât de multe s-ar învăţa, nu se pot cuprinde cu uşurinţă părţi sau ramuri ale unor domenii fără ajutorul unor autori care sondează adânc, care caută (în) străfundurile unor subiecte, al unor teme care pot şi au tendinţa să […]