Delir şi nebunie în perioada interbelică (LXXVI) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator_
Cerşetor Tn portul oraşului New York
„Era mai mult mic de statură în ciuda tocurilor înalte de la pantofi, lăsând impresia unui tip sfrijit dacă nu ar fi purtat umeri săltaţi la haină şi, cu tot acest aspect fizic care nu-l prea recomanda, plesnea de îngâmfare. Mi-a cerut adresa unui croitor priceput. I-am dat-o că nu mă durea gura şi, cum a ajuns la adresa indicată, fără să ezite, a comandat cincizeci de costume”, scria jurnalistul Beverley Nichols după ce Rudolph Valentino revenise din călătoria pe care o făcuse la Londra.
„întâlnirea mea cu Valentino a fost cel mai mare eveniment din cariera mea, declară impresarul George Ullman. Ce om bun la suflet era ! Cât de inteligent era ! Câtă prestanţă avea ! M-am simţit imediat prizonierul cebi mai puternice personalităţi pe care am întâlnit-o vreodată în viaţa mea. Pur şi simplu am fost captivat de el în totalitate.”
Iar Maurice Colbourne, ce a fost regizorul lui Valentino în Domnul Beaucaire va spune: „Dacă admiratoarele sale l-ar fi văzut cum se purta în faţa camerelor de filmat, ar fi fost dezamăgite. Este adevărat că era un bărbat frumos, dar buza inferioară îi atârna mult în jos şi a trebuit să i-o retuşăm cu creionul de machiat ca să nu pară dezagreabilă. Dialogul cu el era de o platitudine năucitoare: bătea câmpii fără să ducă vreo idee până la capăt încât îţi lua ceva timp ca să poţi să reuşeşti să-nţelegi ce vroia să spună şi-ţi trebuia un timp dublu să lucrezi cu el spre deosebire de ceilalţi actori.”
în aceste păreri ce se bat cap în cap desprecel mai mare seducător al tuturor timpurilor, unde este adevărul? Dacă un psihiatru s-ar fi ocupat de cazul său, în mod sigur ar fi constatat că Valentino suferea de nevroza clasică, specifică tuturor vedetelor filmului mut. în ceea ce priveşte dorinţa sa de a uimi, de a seduce, se prea poate ca aceasta să fie dorinţa sa de revanşădupă o lungă serie de eşecuri de care a avut parte atât în cariera sa cât şi în viaţa sa conjugală.


Alfonzo Guglielmi di Valentino a fost fiul unui medic veterinar din Castellaneta şi al unei mame originare din Bourguignone. Părinţii săi au vrut ca fiul lor să facă carieră în domeniul armatei. Valentino personal visase să ajungă general sau amiral, să poarte o uniformă strălucitoare cu galoane aurite. în 1907, la vârsta de doisprezece ani, a fost admis la Colegiul militar din Tarente, anticamera Şcolii navale din Veneţia. A avut rezultate strălucitoare la toate probele scrise şi orale, dar proba medicală l-a împidicat să intre la Şcoala navală. Era prea miop şi mic de statură. Ca să-l consoleze din cauza eşecului suferit, deoarece ajunsese să creadă că este de ajuns să fii înalt pentru a fi admis la Şcoala navală, restul ne prea contând, părinţii săi l-au trimis la Academia regală de Agricultură din Santa-Illario. Cu toate acestea, foarte repede s-a plictisit de încrucişarea speciilor de trandafiri şi de secţiunea Lorette, mai ales că Valentino era obsedat să aibă parte în viaţă de aventuri ce l-ar fi acoperit de gloria eternă. Astfel, după un an, părăseşte Academia regală de Agricultură şi cum tatăl său tocmai murise, cere partea sa de moştenire pentru „a-şi încerca norocul în viaţă”.
Astfel, în 1912, Parisul vede sosind un tânăr de şaptesprezece ani, palid, cu părul negru dat cu briantină. Are gura frumos conturată, dinţii orbitor de albi iar defectul de la pleoapa stăngă, uşor atârnând face ca privirea să-i fie foarte seducătoare. Se plimbă de colo-colo, frecventează saloanele la modă, se plimbă cu maşini de sport vopsite în roşu aprins, pierde toată noaptea prin restaurante şi baruri, iar dimineaţa, călare pe cei mai frumoşi cai, trece pe aleea Salcâmilor, amestecându-se cu cei pe care-i vom regăsi în romanele lui Proust. Când vremea devine frumoasă, se duce la Monte Carlo, unde pierde sume mari de bani, apoi, poposeşte la Biarritz, unde fetele, fascinate de frumuseţea sa fizică,

visează să-i treacă numele pe carnetul de bal, pentru a dansa cel puţin un vals cu el.
Dar această viaţă strălucitoare, ameţitoare nu durează prea mult. în mai puţin de un an, moştenirea se topeşte şi o hoardă de creditori invadează Castellaneta. în această situaţie insuportabilă, se reuneşte în grabă un consiliu de familie ce recurge la soluţia clasică în acele timpuri, în Italia, pentru fiii turbulenţi: este trimis să-şi încerce norocul în Lumea Nouă. După ce i s-au achitat toate datoriile, recurgându-se la partea de avere ce revenise mamei văduve, fratelui mai mic şi surorii, i se cumpără un bilet la clasa a doua şi este suit pe pachebotul Cleveland.


Debarcă pe cheiul New Yorkului, dar, vai !, norocul întârzie să-i iasă în cale.
Mai târziu, când se va afla la apogeul gloriei sale, Valentino îşi va aminti mereu de primele sale luni de emgrant, când rătăcea pe „waterfront” în căutare de mâncare, când, noaptea, dormea pe prima bancă ce-i ieşea în cale. Dar, într-o zi, norocul i-a surâs totuşi, în persoana unul poliţist care i-a dat un sfat:
” – Ar trebui să vă duceţi la Bowery. Acolo vă veţi întâlni cu compatrioţi de-ai dumneavoatră. în mod sigur vor găsi şi pentru dumneavoastră ceva de lucru ca să nu mai faceţi foamea, să nu mai dormiţi pe bănci, învelindu-vă cu ziare şi cartoane.”
De data aceasta, norocul chiar începe să-i facă cu ochiul. E adevărat că nu a găsit chiar ce visa, dar era bine decât nimic. Chiar de a doua zi, de cum a pus picioarul în Bovery, viitorul Rudolf Valentino găseşte un loc de muncă într-o mică cârciumă unde găteşte cartofi prăjiţi, un loc modest, frecventat de docheri. Salariul său: un dolar pe zi şi o farfurie cu spaghetti la prânz.
Apoi, va fi grădinar la un miliardar, va spăla maşini, va fi barman, vânzător ambulant, angajat la o firmă de publicitate. Şi tot aşa până ce, într-o zi, la colţul cu strada 28 Vest şi Bulevardul 8 (acelaşi loc unde, printr-o ironie a soartei, celebrul Zukor tocmai inaugurase primul său studio de film) cineva îl bate prietenos pe umăr. Era un tip solid pe care-l cunoscuse pe puntea pachebotului Cleveland , un individ ce avea relaţii în mediile interlope ale oraşului. Respectivul îşi amintise că tânărul italian demonstrase, pe vapor, că are un mare talent de dansator.
” – Ar trebui să vă duceţi la Maxim’s, îi spune el, după ce i-a ascultat povestea vieţii sale de emigrant. Este un cabaret la modă. Cred că veţi fi angajat. Am să vă dau o recomandare… „
Aceasta a fost prima mare ocazie pentru Valentino de a scăpa de sărăcie. Două zile mai târziu, îmbrăcat cu un frac închiriat, face senzaţie, ca dansator, împreună cu o dansatoare deja celebră: Bonniue Glass.
O periferie sărăcăcioasă: Hollywood
După o serie de contracte de pe urma cărora nu se alegea cu mare lucru, după câteva turnee ce nu-i aducea celebritatea, asemenea multor italieni imigranţi, Valentino va eşua şi el în noul paradis al căutătorilor de aur, format din barăci ce începuseră să apară mai peste tot la periferia Los Angelesului.
Suntem în 1914. Deşi exista, Hollywoodul era prea neînsemnat pentru a figura pe o hartă. în 1914, Hollywood însemna câteva livezi mărunte de portocali, de lămâi şi ceva ferme amărâte. Pe terenul uneia dintre ele, Zukor a ridicat un studio de film, mărginit de lojii, de un mic laborator şi de un birou. în spatele studioului se afla crescătoria de păsări a propietarului. Uneori, unele găini căpiate se rătăceau prin studioul lui Zukor.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI

ANUNŢURI