Delir şi nebunie în perioada interbelică (LXXV) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
Adevărul este că, în primele ore după ce a survenit decesul, nimeni nu a ştiut ce trebuie să facă cu cadavrul lui Rudolph Valentino. Primul gând care le-a venit în minte a fost să expedieze trupul în Italia, familiei sale. Apoi, prietenii săi au insistat să fie îngropat „în pământul ţării ce a scos în evidenţă marile sale calităţi moeale”.
Nu era decât o singură problemă de rezolvat: nemaipomenit de celebrul şi adulat Rudolph Valentino nu a lăsat nici măcar un cent moştenire. Până la urmă, cadavrul îmbălsămat a fost luat de Pole Negri şi dus la Hollywood, sicriul fiind abandonat mai multe săptămâni, în mijlocul unei peluze din cimitir, sub un munte de flori. Până la urmă, o familie bogată de italieni, Mathis Balbini, (Junie Mathis a fost scenarista filmului Cei patru cavaleri ai Apoocaiipsului) a propus ca resturile pământeşti ale lui Valentino să fie depuse provizoriu în propriul cavou.
în Statele Unite, cimitirele sunt proprietate pri-vată.Beautiful Hollywood, „cimitirul căruia nu-i pasă de cei ce vând locuri de veci” se află pe un teren ce aparţine studiourilor Paramount, chiar în spatele acestora. Acolo, printre copaci, statui şi fântâni se odihnesc morţii cei mai celebri ai cinematografiei. Prezenţa lui Valentino, într-un astfel de loc, va face să crească ameţitor de mult preţul unui loc de veci. Din momentul în care s-a aflat unde va fi înmormântat Valentino, au venit cereri din lumea întreagă, de la femei care au reţinut deja un loc de veci lângă cel al actorului, deoarece cea mai arzătoare dorinţă a lor aera ce după moarte să fie îngropate cât mai aproape de idolul lor. în felul acesta, spuneau ele, cel puţin pe lumea cealaltă vor avea merea bucurie să stea împreună cu el.
Timp de douăzeci de ani, după ce a avut loc înmormântarea lui Rudolph Valentino, administraţia cimitirulului a dublat taxa de staţionare pe care trebuia s-o plătească negustorii de hot dog şi de popcorn ce-şi instalau tarabele în faţa intrării în cimitir, în data de 23 august, zi în care mii de admiratori ai actorului veneau şi plângeau la mormântul său. în 1926, când a murit Valentino, nimeni la Hollywood nu credea că deplângerea lui va dura două decenii. Atunci, toată lumea era de părere că va fi o isterie publică trecătoare de pe urma căreia trebuia să se profite cât mai repede pentru a stoarce cât mai mulţi bani posibili. Din primele zile, au fost puse în vânzare discuri pe care se pretindea că este înregistrată vocea lui Valentino (deşi fratele său nu a spus niciodată că ar fi cu adevărat vocea actorului de cinema), discuri ce se vindeau cu douăzeci şi cinci de dolari bucata. De ase-memenea, au fost puse în vânzare pălări despre care se pretindeau că au fost „importate din Italia”, învelite în mătase, pe care erau pictate numele şi imaginea sa.
De pe ziduri au fost dezlipite toate afişele cu filmele sale ce au fost multiplicate şi vândute la preţuri ce oscilau între cinci şi zece dolari. Toate magazinele de vechituri, de „curiozităţi” sau talciocurile au vândut pantofi, fulare, costume de haine despre care se pretindea că le-a purtat Rudolph Valentino. De asemenea, au fost vândute şi aşa-zisele bibelouri pe care le-ar fi posedat artistul. Jaadan, calul folosit de actor în filmele Şeicul şi Fiul Şeicului, până la moartea sa a fost arătat publicului. Cine vroia să-l vadă trebuia să plătească un dolar. în fiecare duminică, calul, având harnaşamentul din timpul filmărilor, a fost văzut de aproape două mii de curioşi, săptămânal.
Tipărind o imagine cu un montaj avându-l pe Valentino în ectoplasmă, bântuind melancolic fostul său domiciliu Falcon Lair, publicaţia New York Graphic, din cauza cererii foarte mari, a trebuit să retipărescă respectivul număr în o sută de mii de exemplare care s-au vândut cât ai bate din palme.
Dar, care a fost secretul acestui mic emigrant italian care, în doar efectiv cinci de carieră cinematografică, a dat peste cap întreaga lume şi a provocat un cult pentru persoana lui, cult ce s-a dovedit a fi un adevărat delir colectiv ce de multe ori a frizat nebunia?
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefestivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

ANUNŢURI

ANUNŢURI