Delir şi nebunie în perioada interbelică (C) De la Rudolf Valentino la Adolf Hitler

de Gilbert Guilleminault, coordonator
Un val de arestări zguduie întreaga Indie. Peste tot se văd lungi coloane de prizonieri, se aud zgomotele făcute de lanţurile de la mâinile şi picioarele lor. închisorile devin neîncăpătoare. Autorităţile se văd nevoite să improvizeze vaste lagăre de concentrare. Dar nimic la începutul revoltei nu va reuşi să des-curajeje îndârjirea voluntarilor, atât în mediul rural, unde ţăranii se supun în masă ordinelor date de partidul Congresul naţional, cât şi la oraş, unde femeile se dovedesc mai hotărâte decât bărbaţii să pună în practică ordinele primite.
Amestecul în viaţa publică a femeilor, atât de mult timp izolate de purdah (perdeaua ce separă, în casă, femeile de bărbaţi) este una dintre marile revoluţii sociale provocate de Gandhi. Mai ales femeile sunt cele care boicotează vânzările magazinelor cu stofe fabricate în străinătate şi cu băuturi, pentru a împiedica bărbaţii să mai consume alcool. La Allahabad, în aprilie, bătrâna mamă a lui Nehru a dorit neapărat să participe la organizarea unei procesiuni de protest. Poliţia, cu lathiurile (măciuci prevăzute cu benzi de fier) în mâini s-a năpustit asupra manifestanţilor, lovind pe oricine îi ieşea în cale. Mama lui Nehru a fost găsită zăcând pe pavaj, fără cunoştiinţă, cu o rană sângerând la cap. S-a zvonit că fusese ucisă – din fericire un zvon fals – dar mulţimea, furioasă, dând uitării că i se interzisese să fie violentă, s-a năpustit asupra clădirii poliţiei ceea ce s-a soldat cu numeroase victime în rândul ei. Soţia lui Nehru, surorile lui, soţia lui Gandhi de asemenea, au fost toate băgate în închisoare. De multe ori, femeile au cunoscut în închisoare un tratament mai dur decât bărbaţii, dar nimic nu a putut să înfrângă curasjul lor.
„Dacă e nevoie, voi posti până ce voi muri”
Timp de şase luni, lupta şi protestele indienilor a continuat cu aceeaşi îndârjire. Apoi, a scăzut în intensitate din cauza faptului că cei ce conduceau mulţimile au fost închişi. Din închisoarea sa din Yeravda, Gandhi a dat o nouă orientare luptei pentru independenţă, transmiţându-le indienilor că englezii au confirmat că intenţionează, la alegeri, să separe pe cei cu statut de paria de restul naţiunii. Dacă paria erau izolaţi, însemna că dispar la alegeri 50 de milioane de persoane ce puteau vota. Gestul britanicilor însemna menţinerea sistemului arbitrar al castelor, condamnat de Gandhi şi de partidul Congresul naţional.
în timpul lucrărilor Mesei rotunde de la Londra, Gandhi a avertizat la modul foarte serios guvernul britanic: „în privinţa castelor, mă voi opune până la moarte.”
în data de 11 martie 1932, Gandhi i-a reamintit lui Samuel Hoare, secretar de Stat pentru India, poziţia sa în problema castelor: „Pentru mine, îi scria el secretarului, este, înainte de toate, o problemă morală şi religioasă. Aspectul politic este mai puţin important. Pentru a înţelege ce sentimente am, trebuie să vă reamintesc că m-am interesat de soarta celor ce sunt paria încă din copilărie şi de multe ori am riscat totul pentru a le lua apărarea. Deci, la modul respectuos, informez guvernul Maiestăţii Sale că, dacă se va decide interzicerea celor ce sunt paria să voteze, dacă va fi nevoie, voi posti până voi muri… „
Ministrul i-a răspuns că nicio decizie nu fusese încă luată. Dar, după ce au trecut cinci luni, măsura interziceri celor consideraţi paria să voteze, fusese luată. Imediat, toată India a aflat că Mahatma a început să postească din data de 20 septembrie, de la prânz.
Rămăsese mai puţin de o săptămână pentru a-l împiedica pe Gandhi să postească, deoarece, ţinând cont de starea sa fizică, acest gestul putea să-i fie fatal. Atunci, şefii hinduşi de caste şi conducătorii grupurilor de paria au intrat în contact pentru a se evita

ceea ce putea fi mai rău. Dar Gandhi nu a fost de acord cu nicio înţelegere făcută în grabă: „Dacă mentalitatea colectivă hindusă nu este pregătită să respingă în totalitate interdicţiile privind paria, mă voi sacrifica fără să ezit.”
în ziua de 20 septembrie, aşa cum a anunţat, la ora 11 jumătate dimineaţa, Gandhi a servit ultima masă, constând din suc de lămâie, miere şi apă caldă. întreaga Indie, îngrijorată, s-a alăturat sacrificiului său timp de o zi întreagă, rugându-se şi postind. în urma presiunii exercitate de opinia publică, şefii paria de toate orientările, inclusiv doctorul Ambedkar, care, în cadrul Mesei rotunde de la Londra, spijinise politica de segregare a britanicilor, s- a dus să discute cu Gandhi. în curtea închisorii, la umbra unui manglier unde a fost dus micul pat de fier în care se afla un Gandhi bătrân foarte slăbit, au fost puse bazele reconcilierii naţionale. Prin pactul de la Yeravda, hinduşii au cedat celor paria 14 locuri în Adunarea legislativă, în loc de 71 cât le oferea guvernul britanic al Indiei, într-un colegiu separat. Mai mult chiar, la Coferinţa hindusă de la Bombay, din 25 septembrie, sa stabilit definitiv că „nimeni nu va mai fi considerat paria din cauza naşterii sale şi toţi cei care până acum au fost consideraţi paria se vor bucura de aceleaşi drepturi ca toţi hinduşi, având dreptul să folosească puţurile, şcolile, drumurile şi celelalte instituţii publice”.
Gandhi a triumfat, dar nu a renunţat la post până când cabinetul englez – convins de unanimitatea hinduşilor – nu a ratificat pactul de la Yeravda. Astfel, în dimineaţa zilei de 26 septembrie, bombănind, MacDonald şi-a întrerupt week-end-ul pentru ca ratificarea să fie semnată cât mai repede posibil.
Cu toate acestea, încă mai trebuia învinsă rezistenţa multor indieni de rând, peste tot în India, pentru ca paria să aibă dreptul de a intra în temple, şcoli, să poată lua apă din puţuri la fel ca şi hinduşii habotnici. Şi una din primele griji ale lui Mahatma, după ce a ieşit din închisoare, un an mai târziu, a fost să pornească pe jos, pe drum, pentru a impune reforma sa în unele districte din Sud, încă ostile ideii de a accepta ca paria să aibă aceleaşi drepturi egale cu hinduşi. Din această cauză, în iunie 1934, nişte hinduşi fanatici au încercat să-l asasineze. A scăpat, dar destinul său a fost ca până la urmă să fie ucis de unul dintre fraţii săi în credinţa hindusă, scandalizat de excesul său de toleranţă. Dar până să se întâmple asta, destinul i-a mai dat lui Gandhi un răgaz de paisprezece ani pănâ să vină acea zi fatală din 30 ianuarie 1948 când Gandhi a fost împuşcat de un hindus. între timp, Gandhi a mai avut parte de alte perioade de post, de alte închisori, de alte suferinţe. Dar cel puţin, a murit văzând că o parte din visul său s-a realizat: în sfârşit, India era liberă, chiar unită.
Sfârşit
Scurtă bibliografie
Pandit Nehru: Viaţa şi închisorile mele, tradus din engleză, editura Denoel, 1952. Edmond Privat: Viaţa lui Gandhi, editura Denoel, 1957.
Louis Fisher: Viaţa lui Mahatma Gandhi, tradus din americnă, editura Calman-Levy,
1952.
Polak, Brailsford, Pethick-Lawrence: Mahatma Gandhi, Odhams-Press, 1949. Chandra Bose: The Indian Struggle, 1920 –
1934.
Gandhi: Autobiografie, Presses Universitaires.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ, special pentru toţi cei care au avut parte de profesori de istorie plafonaţi, plictisiţi de viaţă şi înăcriţi de eşecurile personale, uitând că predarea logică a adevărului istoric nefes-tivist înseamnă înţelegera viitorului prin recursul la trecutul nefardat. De asemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Anunţuri