Claca, pe dealurile cătunului Puieşti din comuna dâmboviţeană Ocniţa

Cu adevărat, satul românesc este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om cheful de viaţă şi să aştearnă pe chipul său un zâmbet luminos.
Vorbim adesea despre locul şi rolul tradiţiilor din viaţa satului românesc contemporan şi arareori stăruim asupra modului în care acesta se derulează sub ochii noştri, fără să le surprindem prin faptul cotidian. Am poposit, pe dealurile cătunului Puieşti, din comuna dâmboviţeană Ocniţa , în gospodăria lui Nea Liţă Constantin, o casă din anul 1943, unde a fost readus la viaţă, vechiul obicei, Claca, prin care oamenii din comunitate se ajutau reciproc ori de câte ori aveau ceva de făcut.S-a organizat o clacă aşa cum se făcea pe vremuri în multe gospodării din satul românesc.
Clăcaşii au muncit o zi întreagă la mustitul strugurilor . Nu s-au dat în lături şi clăcaşii au lucrat şi la desfăcutul porumbului . S-a cântat, s-a dansat, iar ceaunele cu mâncăruri tradiţionale au sfârâit pe focul din bătătură.Nu există clacă fără muzică şi mai ales fără bătrânele satului, care să povestească din vechime şi să arate tinerilor cum îşi petreceau vremea când erau de vârsta lor.
La Ocniţa, ultima clacă s-a organizat cu zeci de ani în urmă, iar de anul trecut, un om cu suflet mare,bibliotecarul Violeta Dumitrescu încearcă să reînvie tradiţia, aşa că a fost o ocazie deosebită pentru femeile în vârstă să-şi amintească cu drag meşteşugurile tradiţionale, iar bărbaţii s-au ocupat de depănuşatul porumbului şi pregătirea boabelor pentru iarnă. Şezătorile şi clăcile le aveau şi ele pe ale lor, după zone, de unde şi proverbul românesc cu câte bordeie, atâtea obiceie. Astfel, în unele sate, sfârşitul clăcii era un moment solemn, ritual, cu un cântec ceremonial specific, cu urări de spor şi voie bună. La Ocniţa, în cadrul clăcii apăreau şi guglezii, nişte persoane care mai mult încurcau treaba clăcaşilor.
Gazda a ţinut să ducă obiceiul până la capăt şi a poftit la final toţi oaspeţii la o masă tradiţională cu mămăligă, sărmăluţe, toate pregătite la ceaun.Şi aşa cum era obiceiul la clacă, nu doar s-a muncit. S-a cântat şi s-a dansat aşa cum spune tradiţia din bătrâni. Cu adevărat satul, prin datinile şi tradiţiile sale, este locul şi izvorul firescului uman. Este leagănul prieteniei şi al comuniunii. Este apa cea proaspătă care ne adapă setea de „regăsire a frumosului”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Fermierii care ard miriştile riscă sancţiuni financiare

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură informează producatorii agricoli cu privire la prevederile Ordinul ministrului agriculturii si dezvoltarii rurale, al ministrului mediului, apelor si padurilor si al presedintelui Autoritatii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor nr. 352/636/54/2015 pentru aprobarea normelor privind ecocondition-alitatea in cadrul schemelor si masurilor de […]