Cea mai rea dintre toate lumile posibile (117) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Allianza a fost prezentată ca un fel de plan Marshall pentru emisfera occidentală, ce urma, în curând, să ridice nivelul de viaţă al locuitorilor continentului sud şi central american la unul comparabil cu cel al occidentalilor, ba chiar mai mult, cu cel al tuturor gringo, iar în cel mai rău caz, cu cel al europeenilor din Sud, şi tot ar fi fost bine. în paralel, după cum au evoluat lucrurile, a apărut un oarecare număr de conducători naţionalişti carismatici -acei Nasser, Nkrumah, Nehru, Sukarno şi alţii – ce propuneau o variantă a revoluţiei şi progresului social oarecum diferită de cea oferită de americani sau sovietici.
Dar, pământurile făgăduinţei din anii 1960 nu se mai găseau pe atlasul viitorului neoliberal. Ultima zvăcnire de idealism în materie de dezvoltare socială a fost campania Naţiunilor Unite sub deviza „Obiectivele Mileniului pentru dezvoltare (OMD)” (pe care unii voluntari africani, implicaţi în acest program, au numit-o ironic „Obiectivele minimaliste pentru dezvoltare”), al cărei scop era să reducă la jumătate, până în anul 2015, numărul persoanelor aflate în situaţia de extremă sărăcie, iar în paralel să reducă considerabil mortalitatea infantilă şi maternală din lumea a treia. în ciuda unor episodice gesturi de solidaritate din partea lumii bogate, precum campania „Să dispară sărăcia” şi concertele „Live 8”, lansate cu ocazia reuniunii G8 de la Gleneagles din iulie 2005, OMD-urile nu au nicio şansă să-şi atigă scopul în viitorul previzibil. în Raportul mondial despre dezvoltatea omenirii 2004, cei mai recunoscuţi cercetători ai Naţiunilor Unite au ajuns la concluzia că, în actualul ritm de dezvoltare, Africa subsahariană nu va atinge scopurile majorităţii OMD-urilor, decât cel mai devreme în cea de-a doua jumătate a secolului al XXII-lea. Pe de altă parte, principalii răspunzători pentru subdezvoltarea Africii, FMI şi Banca Mondială, au confirmat această concluzie pesimistă, în iulie 2005, în al lor Global Monitoring Report („Raport despre dezvoltarea mondială”), publicat în engleză.1)
Astfel, prin folosirea unui adevărat „mare zid” de control al frontierelor high-tech ce împiedică orice migrare masivă spre ţările bogate, s-a creat situaţia conform căreia bidonville-urile rămâne singura soluţie cu adevărat accesibilă, în acest secol, pentru rezolvarea situaţiei surplusului de oameni în căutare disperată de un loc de muncă pentru supravieţuire. Conform cifrelor prezentate de ONU-Habitat, populaţia bidonville-urilor creşte în ritmul uimitor de 25 de milioane de rezidenţi, în fiecare an.2) în plus, după cum am subliniat în capitolul precedent, terenurile virane neocupate, de la marginea oraşelor, unde se pot stabili migranţii din mediul rural sau cei veniţi din altă ţară au început să fie tot mai rare, chiar pe cale de dispariţie, iar noii sosiţi se confruntă cu o condiţie existenţială pe care o putem descrie cel mai bine folosind expresia „marginalizarea marginalizării” sau afirmaţia de o copleşitoare ironie amară a unui locuitor disperat dintr-un bidonville din Bagdad, de „viaţă de om pe jumătate mort încă din timpul vieţii.” 3) De fapt, sărăcia periferiei urbane – univers uman sordid ce nu mai ştie deloc ce este solidaritatea supravieţuirii, din mediul rural, rupt total de viaţa culturală şi politică a oraşului tradiţional – a devenit noua faţă radicală a inegalităţii. Periferia urbană a devenit, în prezent, o zonă a exilului, un nou Babilon: de exemplu, s-a aflat, cu uimire, că unii dintre tinerii terorişti – cu toţii născuţi şi crescuţi în bidonville-urile din Casablanca – ce au atacat vilele opulente şi restaurantele străine de lux din acest oraş, în mai 2003, nu călcaseră niciodată în centrul oraşului, rămânând cu gura căscată când au văzut bogăţia ce exista în cartierele din splendidă medină a cetăţii.4)
Oare nu vor ajunge până la urmă cei săracii să se revolte când extinderea ilegală a periferiilor va intra într-un impas definitiv? Oare nu vor ajunge marile bidonville-uri – cum se temeau Disraeli în 1871 şi Kennedy în 1961 – imenşi vulcani ce pot erupe în orice moment? Oare nemiloasa concurenţă darwiniană nu va ajunge – pe măsură ce un număr tot mai mare de săraci se vor lupta între ei pentru aceiaşi cantitate limitată de frimituri din economia subterană- să dea naştere la o violenţă comunitară autodistructivă, ultima formă de manifestare a „involuţiei urbane”?
Sunt întrebări de mare complexitate la care trebuie găsit răspunsul cu ajutorul studiilor de caz con

crete, înainte de a concepe vreun plan general de rezolvare. (Cel puţin aceasta va fi abordarea problemei, aleasă de mine şi de Forrest Hylton pentru lucrarea pe care avem de gând s-o scriem despre „guvernarea săracilor”.) Marile speculaţii postmarxiste, ca cele scrise de Negri sau Hardt, despre noua politică a „multitudinilor” în „spaţiile rizomatice” ale mondializării nu au nici o bază reală, indiferent de realitatea sociopolitică analizată. în interiorul unui oraş, locuitorii bidinville-urilor pot avea diferite reacţii când sunt confruntaţi cu dezafectarea structurală şi cu lipsurile materiale cotidiene, reacţii ce se manifestă fie prin aderarea la Bisericile caris-matice, fie prin participarea la mişcările sociale revoluţionare, mergând de la constituirea miliţiilor etnice la bandele de cartier, la cultele profetice sau la ONG-urile neoliberale. Dar, dacă, în realitate, bidonville-urile planetare nu sunt monolitice şi nu au nicio tendinţă unilaterală de manifestare, nu este mai puţin adevărat că devin focarele apariţiei unei multitudini de manifestări de acte de rezistenţă. De fapt, viitorul solidarităţii umane depinde, în prezent, de refuzul militant al săracilor din mediul urban ce se opun marginalizării mortale din cadrul structurilor capitalismului mondial.
Acest refuz poate lua diferite forme de manifestare, de la cele arhaice până la cele avangardiste: refuzul modernităţii sau încercarea de a da viaţă promisiunilor sufocate de mediul politic corupt. Din această cauză, nu trebuie să ne mirăm că unii tineri, născuţi în periferiile sărace din Istanbul, Cairo, Casablanca sau Paris, aderă la nihilismul religios al salafismului djihadist şi aprobă spectacolul distrugerii celor mai sfidătoare simboluri ale unei modernităţi ce nu le spune nimc. De asemenea, nu trebuie să ne mirăm că sărăcia îi determină pe unii din aceşti enorm de mulţi tineri să practice economia subterană de subzistenţă urbană, constituind bande de cartier, devenind narcotraficanţi, organizând miliţii sau alte forme de grupuri politice sectare. Discursurile de diabolizare a diferitelor „războaie” internaţionale – împotriva terorismului, drogurilor, criminalităţii – nu fac decât să creeze un apartheid semantic, neducând la nimic bun, dim-potivă, stimulând apariţia zidurilor epistemologice de apărare pe care săracii le ridică în jurul tuturor acelor cartiere numite gecekondu, favela, chawl, cartiere a căror perpetuă existenţă minează orice posibilitate de dialog sincer despre problema violenţei cotidiene, produsă de excluziunea economică. La fel ca în epoca victoriană, încriminarea radicală a săracilor din mediul urban capătă tot mai mult aspect de profeţie ce poartă în ea, în mod sigur, germenii ce pregătesc terenul unui viitor război urban permanent. Pe măsură ce clasa de mijloc, din lumea a treia, se baricadează în parcurile sale tematice electrificate şi în aşa-zisele „sate securizate”, ea începe să piardă progresiv capacitatea culturală de a înţelege mlaştinile urbane cărora le-a întors definitiv spatele.
Tot mai mult, actualii conducători nu mai au imaginaţie când sunt puşi în faţa consecinţelor unei planete cu oraşe ce nu mai au posibilitatea de a oferi sau crea locuri de muncă. Desigur, optimismul neoliberal este, în general, ţinut în frâu de o anumită doză de pesimism malthusian, cel mai bun exemplu fiindu-ne oferit de textele apocaliptice ale scriitorului călător Robert D. Kaplan (The Ends of the World şi The Coming Anarchy). Dar, majoritatea marilor gânditori ai principalelor curente de tip think tanks şi institutele americane, inclusiv cele europene, de relaţii internaţionale continuă să ignore implicaţiile geopolitice ale apariţiei zdrobitoare a „planetei bidonville-urilor”.
1) Human Development Report2004, p. 132-133; Tanya Nolan, „Urgent Action is Needed to Meet Millennium Goals”, ABC Online, 13 aprilie 2005.
2) ONU-Habitat, „Sounding the Alarm on Forced Evictions”, comunicat de presă la cea de-a 20 sesiune a Consiliului de administraţie, Nairobi, 4-8 aprilie 2005.
3) Citat in James Glanz, „Iraq’s Dislocated Minorities Struggle in Urban Enclaves”, New York Times, 3 aprilie 2005.
4) A se vedea reportajele postate pe www.maroc-hebdo.press.me şi www.bladi.net.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Anunţ prealabil privind afişarea publică a documentelor tehnice ale cadastrului

Denumire judeţ: DÂMBOVIŢADenumire UAT: CojascaUAT Cojasca şi OCPI DÂMBOVIŢA anunţă reluarea publicării documentelor tehnice ale cadastrului pentru UAT Cojasca, sectoarele cadastrale nr. 1, nr. 2, nr. 3, nr. 15, nr. 21, nr. 23, nr. 24, nr. 25, nr. 26, nr. 27, pe o perioadă de 60 de zile calendaristice, conform […]