Întoarcerea și apropierea permanentă de clasici și de scrierile și activitățile lor se poate ușor transforma și deveni o stare de fapt necesară pentru orice cultură care ține la reperele ei, la toate acele repere care nu se lasă ascunse sau așezate în imperiul invizibilităților, al acelor locuri unde uitarea și toate modurile ei de împotrivire la dezvăluiri se pot manifesta și pot ajuta într-un sens negativ orice nouă manifestare și orice nouă aducere la vedere a unui reper clasic sau clasicizat. Aceste repetate și binevenite reîntoarceri nu fac decât să actualizeze întotdeauna stările de bună așezare în actualitate a celor care de-a lungul timpului s-au clasicizat și care au rămas ca prin opera lor să poată să facă față fiecărei noi priviri care li s-a alăturat în prezent.
Ștefan Ion Ghilimescu a susținut întotdeauna în discursul lui critic și istoriografic aceste permanențe nemuritoare și mereu disponibile să fie actualizate ale clasicilor, ale operelor lor și ale interpretărilor ce îi pot menține în siajul prezentului, al situațiilor actualizate ale literaturii, ale culturii și ale tuturor amprentelor lor.
… Anatemizarea metodică a spiritului criticii burgheze de către ideologii și criticii de serviciu ai partidului unic, prin atacul deșănțat și fără precedent la adresa reprezentanților de vârf ai criticii moderniste(…), în fond nu a fost decât o concertată campanie a statului totalitarist de stal-inizare, după model sovietic, a întregului câmp literar…
În Clasicii noștri reperele critice și istorice sunt clare, sunt delimitate ideologic și asumate interpretările acelor opere și ale autorilor lor care contează, care au rămas ca repere critice clasice și care vor rămâne în continuare. Delimitările au și ele asumate libertățile care le pot așeza corect într-un regim al interpretărilor și al evaluărilor ce nu pot consuma definitiv toate aceste imprimări și redări permanente.
… Nu voi merge până acolo încât să-mi imaginez că, pe jumătate surd, prin anii cincizeci ai secolului trecut, scriitorul s-a deăplasat și a cercetat la fața locului conformația teatrului acțiunii viitorului său roman țărănesc…
Ștefan Ion Ghilimescu își construiește articolele și eseurile critice ca pe posibile povești ale facerii cărților și teoriilor care rămân și care impun acea continuitate ideatică și critică ce asigură necesarul rămânerii, al așezării definitive a discursului formator de direcții și de opinii necesare acestui incipit dialogal al culturii, al spiritului critic al ei. Își aduce de asemenea argumentele întregi pentru ținerea și pentru susținerea acestor mici teorii ce fundamentează pașii care le duc, le ridică și le așază mai departe, mai sus, mai aproape de deschiderile pe care orice abordare critică lucidă le susține și le disponibilizează pentru fiecare privire ce se apropie și încearcă să vadă și să înțeleagă. Latura didactică rămâne în stările și în locurile ce îi permit să elimine eventualele efecte ale cecității, ale închiderii în zone de umbră a unor cuvinte și ale unor nume care nu merită să se așeze în aceste teritorii vaste și foarte disponibile ale uitării, ale acoperirii urmelor lor.
… La modul cel mai drastic, Perpessicius pare marcat de infatuarea unor confrați nărăviți obiceiului de trei parale de a discredita, printr-o grosieră atitudine iresponsabilă, chiar „misterele” literarrului, formulând telegrafic, fără niciun fel de argument, tot felul de sentințe dezmințite de viață chiar a doua zi…
Bineînțeles că literatura este nemuritoare, bineînțeles că unele cărți ale culturii noastre sau ale altora rămân și ele, mai departe, nemuritoare și mereu disponibile să fie înțelese, analizate, interpretate și reașezate în circuitul valoric al oricărui prezent. Și bineînțeles că un critic și un istoric literar poate să țină și să mențină cât mai mult vii toate aceste permanențe ale cuvintelor care le pot conține în toate aceste teritorii pe care literatura le stăpânește. Ștefan Ion Ghilimescu ne arată și ne facilitează aceste apropieri și aceste înțelegeri ale acestor permanențe literare, istorice și culturale de care nu trebuie să uităm sau să ne îndepărtăm.
Gabriel Enache
