Fiecare poveste are anumite întinderi și de-a lungul lor anumite cuprinderi, forme și feluri de a-și adăuga imagini și stări, de a-și pune în completările necesare creșterii ei tot ce se poate alătura și mai departe rămâne acolo, în această alipire și în sclipirile ei din care nu se mai poate scoate prea mult, dar cu ajutorul căreia povestea scrisă crește și acaparează, își mărește teritoriul între ale cărei reliefuri își poate ține cititorul și toate stările lui induse de toată această neostenită și de neoprit vâltoare. Toate aceste elemente ale poveștii, ale prozei încurajează proximități care anulează orice vulnerabilitate a cititorului de până aici, dându-i astfel necesara armură care îl poate ajuta la această traversare și la toate provocările ei.
Dan Gîju face să se vadă și să se simtă toate acestea în Fantomele nu răspund la salut, în această carte ce are în corpul ei o poveste nouă, una pe care autorul o aruncă în lume ca pe o nouă provocare și mai multe încercări ale lui de a se așeza în câmpul acesta divers al literaturii și al tuturor cuvintelor, imaginilor și stărilor ei. În această carte autorul ne propune și își propune altceva, face ca vocile lui să se așeze cât mai altfel decât până acum și cât mai intens, cât mai aproape de porțiunea, de zona lui interioară, de aceea care se lasă mai greu să fie văzută și înțeleasă.
… ne-am apropiat mai mult, lipindu-ne unul de altul cât am putut de strâns, și mai tăcuți, ca o fărâmă, măcar, din sufletul nemuritor al himerei, în cazul că era să fi fost o himeră- încă nu eram siguri-siguri-, să ne profite și nouă. Când, dintr-o dată vârtejul nu a mai fost vârtej și ploaia a început iar, mai turbată, cu spume, cu tunete, cu înfiorare și frig, deși era vară, vară adevărată, plină și verde, cu grâu copt și cu mere dulci, verzi-gălbui, fără viermi, izgonindu-ne care-ncotro, pe la casele noastre…
Fantomele nu răspund la salut păstrează în paginile ei multe reprezentări plastice ale realității așezată în cuvinte, dar și fiecare destrămare și mai departe așezare a lor în corpul care se face în continuare, care crește și tot crește dând pe afară fiecare dintre aceste (între)vederi și viziuni ale autorului. Toate sunt păstrate în formele calde ale prospețimii și ale frăgezimii, ale fiecărei posibilități a lor de a se materializa în țesătura poveștii care le ține în desfășurările ei și în fiecare mod de a-și exprima și de a-și face vizibile intensitățile, trăirile, căutările și adăugările lor, toate aceste completări necesare (con)ducerii poveștii până spre limitele care îi pot accepta fiecare dintre aceste provocări și mai departe ordinea așezărilor lor.
Exact așa, este sfânta zi de duminică și eu tocmai am ucis o biată mierlă. Cum să nu te mustre conștiința când realizezi ce inimă haină îți bate în piept? Dintr-o dată mă simt doborât de sentimente contradictorii. Tocmai eu, care cu ceva timp mai devreme mă trezisem pus pe fapte mai mari ca oricând. Teribil cât de mult te poate demoraliza conștientizarea unui gest atât de păcătos ca acesta…
Sunt amestecate multe dintre datele timpului existent cu cele ale timpului rămas memorat în amintirile care nu se lasă mutate sau transportate în stările uitării, ale încuierii definitive în cuferele ce vor rămâne de tot ferecate. Putem să trăim și să înțelegem toată această vâltoare a poveștii, a povestirii care crește în aceste rame și în tipare ale ei odată ce ne atașăm firesc întregii atmosfere desfăcută special de autor pentru a ne facilita accesul la fiecare dintre aceste negocieri dintre timpuri și vremuri, dintre amintirile hărăzite să rămână și această nouă viață a lor, această noă așezare în cuvinte și în istoriile care le însoțesc de acum.
Deci eu, copilul câmpiei nemărginite, văzusem în sfârșit, pe la paisprezece ani, imensitatea aceea de ape. Ce-i drept, apoi văzusem munții, altă minune a lumii pentru un copil de câmpie, dar marea mă cucerise deja… Trăisem fix patru ani cu zbuciumul ei în suflet. Eram ca și condamnat, bănuiam. Bănuiam…
Fiecare trecere prin timp ne face cunoscute anumite senzații și aproape că le încercăm alături de autor și de personajele sale vii sau reînviate, readuse în aceste cuvinte pentru a-și completa și pentru a-și desăvârși fiecare povestea, poveștile. Toate sunt prinse în această vâltoare a stărilor din aceste povești care ne sunt făcute cunoscute și în care ne lăsăm prinși și cuprinși de-a lungul lecturii. Fiecare pas făcut mai departe în corpul acestei cărți înseamnă o acceptarea acestor situații, a acestei stări de fapt, a acestei imposibilități de a mai ieși și de a mai căuta de fapt ieșire din aceste cutremurări și zbateri ale vâltorii care ne prinde și care ne va păstra pentru mult timp și pentru multă vreme în poveștile și în istoriile ei.
Gabriel Enache
