Sunt poeţi care ştiu să se bucure cu adevărat de motivele care îi fac să trăiască poezia care îi locuieşte şi în care trăiesc, se simte în ceea ce scriu toată această încărcătură bună şi nobilă, indiferent de temele pe care le pun în cuvinte, indiferent de durerile expuse în text şi dincolo de oricare stare alăturată, de stare neconformă cu cu adevărata şi curata bucurie, aceea de a fi poet şi de a folosi limba poeziei pentru a vorbi despre tine şi despre tot ceea ce te locuieşte şi te înconjoară folosind cuvintele ei. Eşti, sau nu eşti poezie, aşa s-ar putea traduce impresia despre acest fel de scriitor, despre poet. Unii dovedesc cu prisosinţă că sunt, şi că nu sunt doar făcuţi, ci chiar născuţi să fie şi să trăiască aşa.
Poezia scrisă de Ştefania Stâncă este impresionabilă şi are puterea să lase o urmă de lungă durată în stările cititorului ei, fiecare cuvânt şi fiecare vers ating zone hipersensibilizate ale oricărei firi care intră în contact cu ea. Anume ai senzaţia că a fost scris fiecare poem, iar impresia că îţi este adresat este pregnantă şi greu de îndepărtat. Poemele ei au o gravitate care sesimte, care se lipeşte de cititor şi rămâne acolo pentru mult timp, iar stările din poezia ei îşi caută cu tenacitate adresantul. După ce îl găseşte, îl prinde într-o năvală de stări confuze, contradictorii, toate încercate de manifestările dependenţei, manifestări care sunt şi rămân în imaginarul cititorului definitiv provocatoare.
… Locomotive am primit în pumni, Smintit
M-am prăbuşit din cer, grămadă, Ştiu cum ucide furia şi roata
Dacă voi muri ca oamenii cuminţi…
Aerul respirat aici îşi donează toate proprietăţile poeziei şi autoarei ei şi se lasă la îndemâna stărilor ei, se lasă umplut şi locuit integral de senzaţiile impuse de poemele ei acaparatoare.
… Semănăm cu nostalgia pe care o purtăm în noi…
Urmele lăsate să se vadă de cuvintele pemelor ei nu se reduc la amintiri vagi, la scene care şi-au lăsat firave secvenţe să mai plutească o vreme în atmosfera comună, ci toate rămân întregi şi nedigerate până la capăt, lăsate să fie cunoscute până când ai disponibilitatea să îţi poţi asuma necesitatea încă ascultării lor, de a recunoaşte puterea care stă în adâncul nevăzut al fiecărui poem scris de această insidioasă poetă.Ştefania Stâncă are la îndemână tot necesarul de care este nevoie pentru a-şi arăta faţa şi firea de poetă. În fiecare rând scris al ei respiră poezia şi fiecare poem impune o atmosferă numai a lui, personală şi personalizată puternic, ca o amprentă, unică şi fiecare având o uşurinţă a rămânerii în corpul fiecărui cititor, o componentă care face în aşa fel ca poezia să fie foarte vizibilă şi de neocolit.
… Dar ce sete, ce sete ne usucă De ne căutăm izvorul mereu Îl vei găsi tu, îl voi afla eu Cine, cine o să bea mai întâi?…
Ştefania Stâncă nu a lăsat multe urme scrise, dar cele rămase şi publicate sunt destul de bine dotate pentru a rămâne în memoria oricui reuşeşte să intre în contact cu ea. Poezia locuieşte în fiecare fibră a fiecărui cuvânt folosit de această poetă şi are ramificaţii în toate stările şi în toate teritoriile interioare şi exterioare ale autoarei ei. Numele poeziei se schimbă frecvent în textele sale, iar numele care o fac să fie (re)cunoscută sunt versatile şi dominatoare.
…Iată anii mărunţi, cu abecedar şi condeie de piatră Doamna înaltă şi tristă Mâinile ei, mâinile mamei, mâinile dragostei Şi fruntea lor
Boltită peste golul nopţilor mele…
Poezia scrisă de Ştefania Stâncă este dispusă să rămână în pielea oricărui cititor, a oricărei persoane care acceptă atingerea ei. Are toate posibilităţile apropierii la îndemână, dar şi pe cele ale locuirii definitive în senzorii ei. Fiecare poem este trăit şi fiecare stare expusă de atmosfera lui este împărtăşită, este transmisă cu uşurinţă şi cu senitătatea destinului poetic împlinit. Ştefania Stâncă îşi îmbracă şi îşi menţine poezia în haine de sărbătoare, în acelea cu care reuşeşte să transmită bucuria acestei minunate întâlniri.
Gabriel Enache
