Există oameni care fac în aşa fel să spună ceea ce pot să spună, să spună ceva din şi despre ei, iar ceea ce au de spus, ceea ce spun şi transmit să fie şi să devină cât mai vizibil, cât mai auzit şi cât mai ascultat. Fac în aşa fel ca tot ce folosesc pentru a-şi spunemai întâi cele ce trebuie transmise şi pentru ca mai departe să impună şi să aşeze toate acestea şi în ochii, în urechile şi în sufletele celor pe care îi caută şi îi întâlnesc, pe care şi-i alătură pentru a-i face părtaşi şi cu care să împărtăşească toate acestea.
Adrian Melicovici a ales călătoria ca mod, ca model şi ca metodă de a spuneşi de a arăta, de a-şi spune şi de a-şi arăta tot ceea ce este de văzut şi de arătat în cuprinderile lui, în stările şi în toate trăirile lui. A ales să umble efectiv pentru a căuta şi pentru a folosi cuvinte care să construiască o poveste credibilă, intensă, una aşezată în tiparele unicităţii trăirilor sale. Toate acestea sunt covârşitoare, acaparatoare şi construiesc o poveste care iese încet, încet din normele fantasticului, ale inimaginabilului şi se aşază pur şi simplu în lume, în lumea din imediata apropiere, în lumea de lângă noi împreună cu toate stările ei lăsând totodată să îi crească împrejur toate imaginile şi corpurile necesare pentru a deveni vizibile, cunoscute şi mai departe recunoscute uşor şi adaptate firesc de cel care intră în contact cu ele.
… Ştiu că lipsesc descrierile şi realismul balzacian, figurile de stil care dau notă de talent autentic literar. Numai că aici vorbesc despre o expediţie, într-o carte cu pretenţie de roman(…). Şi cum se întâmplă deseori, totul devine interesant şi chiar te poate ţine curios şi în suspans ca să vezi ce urmează(…). Se contura tot mai clar adevărata aventură…
Pribeag pe drumul viselor este o poveste a formării şi a transformărilor impuse de toate procesele complexe ale ei, una în care ni se face cunoscut la propriu un traseu destul de sinuos al devenirii, al completării unui om care se transformă în autor, în trăitor efectiv al poveştii în care locuieşte şi pe care o transportă cu el şi în el. Toate întâmplările se mută din lume în carnea autorului, se transportă firesc din exterior în interiorul cald al celui care le memorează şi care le descrie astfel, care le pune în cuvinte făcându-le să fie şi să rămână vii pentru foarte mult timp.
… Se făcuse târziu. Parcă nu îmi venea să mă despart de primii români întâlniţi de mine în ultima săptămână, că atâta trecuse de când rămăsesem singurul membru al expediţiei. Dar nu aveam încotro şi m-am ridicat hotărât să continui până când ajung…
Adrian Melicovici merge şi aleargă pentru un gând, unul pentru sine însuşi, unul pe care îl transformă permanent şi neobosit într-o poveste, unul care trebuie aşezat în cuvinte şi făcut şi astfel cunoscut, să spună şi să se audă. Cursa lui spre şi către acel gând este lungă, este obositoare şi nu se va termina niciodată, dar câştigătorul ei este deja cunoscut şi îşi face din ce în ce mai vizibilă şi mai cunoscută silueta. Adrian Melicovici a început, a continuat această cursă pentru această aşezare şi pentru această devenire, aceea de a fi el însuşi, aceea de a se transforma într-un cunoscut şi un cunoscător inconfundabil, unul ale cărui urme vor rămâne aşezate definitiv în toată această poveste fără sfârşit despre el. Despre el însuşi.
Gabriel Enache
