Poezia promite înțelegeri, iar cuvintele ei îşi conving de foarte multe ori cititorii că a reușit să ajungă la acest corp al lor, la acesta al înțelegerii și al asumării acelor stări care au fost așezate și povestite în ele, care au fost puse la îndemâna și în privirea lor cu toate acele sensuri care le-ar fi scăpat altfel, care le-ar fi menținut mai departe într-un corp invizibil și greu de recuperat și așezat în formele bune și benefice care spun împreună, care își fac vizibile toate contururile ce le pot impune desenul final și posibil să fie văzut și înțeles.
George D. Piteș încearcă și încarcă toate aceste momente ale poeziei și le asumă și face în așa fel să le arate și frumusețea dar și toate stările ei componente, toate acele părți ale ei care plac, care încântă și care astfel impun acea eleganță care aduce privirile în și spre stările admirative mai mult sau mai puțin cunoscute, mai mult sau mai puțin disponibile celor cu care intră astfel în contact și cu care mai departe reușește să rezoneze.
Pe strada mare case se năruiau pe rând:
Plângeau la o răscruce ferestre tremurând!
Hălăduia aiurea un vânticel stingher: Plângeau la o răscruce și stelele din cer!
Soare răstignit spune, vorbește despre toate aceste încercări ale autorului ei de a așeza în poeme cu formă fixă stări și transformări ale lor care nu se pot pune cu ușurință în vreun tipar impus, însă astfel ele reușesc să își facă vizibile toate aceste evadări care le individualizează, care le compun un corp distinct și impetuos, unul dornic să își facă vizibile toate aceste însușiri și alcătuiri aduse și impuse vederii de poet.
Să spăl mereu cuvântul de destin: Mi-am îngropat speranța ĩntr-un scrin!
Să-ngheț ĩn aer ultimul survol: Mi-am îngropat speranța ĩntr-un pol!
Stările bune și stările rele se adună, se rostogolesc și formează în toate aceste mișcări ale lor adevărate forme care cresc și care pot să se păstreze în zonele vizibile ale oricărei vieți ce s-a lăsat prinsă și cuprinsă în normele lor, în toate cuvintele care le spun și care le descriu, cuvinte care mai departe le transformă în stări de fapt ce nu se mai pot evita, care nu mai au cum să nu își facă vizibile unicitatea și adâncimea amprentei care le personifică și care le personalizează intens și continuu.
Așteptând ĩn van zenitul să renască dintr-un dor:
Pe un dangăt mut de clopot mă ĩnvață cum să zbor!
Așteptând ĩn van zenitul să renască peste firi:
Pe un dangăt orb de clopot nu mă pierde-n amintiri!
Soare răstignit este o poveste amplificată a intensităților la care George D. Piteș își consumă trăirile, la care își asumă și își face vizibile sentimentele și toate viziunile lor care se pot muta și așeza în cuvinte. Sunt aici făcute cunoscute necesarele arome pe care cuvintele lui le pun la îndemâna și în apropierea cunoașterii și recunoașterilor noastre.
Printre voi eu voi rămâne vis pe-un câm de lumânări:
Sunt lumină zâmbet aripi dincolo de ĩntrebări!
Ca o lacrimă fierbinte agățată ĩn zenit:
Sunt lumină zâmbet aripi și o rugă-n asfințit!
Suntem aduși în Soare răstignit pas cu pas în zona neclară de crepuscul, în zona aceasta care tulbură, care înfrigurează simțurile celui care își ține ochii deschiși, ale celui care are la îndemână posibilitățile inimii de a se cutremura în această atmosferă melancolică a poeziei, în aceste stări de crepuscul permanent, continuu și purtător de momente, momente unice care se mută și care rămân în acele stări ce impun și modifică definitiv anumite destine și itinerariile lor.
Gabriel Enache
