Atenţie la mişcările inimii!

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Greşim atunci când căutăm pe pămânf fericirea veşnică. Plinătatea sufletului este Dumnezeu. El este fericirea desăvârşită, şi până câne El nu locuieşte în sufletul nostru, viaţa este apăsare şi suferinţă.
Smerenia este uşa care deschide inima şi o face capabilă să-L primească pe Hristos în ea. Smerenia oferă inimii linişte şi minţii îi oferă pace. Smerenia este puterea care cuprinde inima şi o îndepărtează de tot ce este pământesc dându-i să înţeleagă acel simţământ al vieţii veşnice care nu se poate afla în inima omului trupesc. Smerenia oferă inimii curăţenia ei primară. Ea începe cu claritate să distingă binele şi răul şi cunoaşte numele oricărei mişcări sufleteşti. Prin smerenie se pune pecetea tăcerii asupra tuturor celor omeneşti din om, şi duhul omului aflat într-o astfel de tăcere, stând înaintea Domnului în rugăciune, ascultă făgăduinţele Lui.
Nu te întrista că nu vezi în tine nimic bun; nici măcar să nu cauţi bine în tine! Bucură-te de neputinţa ta, de lipsa ta de putere. Adevăratul bine este Dumnezeu. Roagă-te ca El să umple inima ta cu lumină, ca El să fie puterea care acţionează în tine. Zi mereu: „Fie în mine voia Ta, Doamne, fie în mine puterea Ta care pe toate le învinge!”
Doar atunci când viaţa noastră este îndreptată în totalitate către Dumnezeu, omul devine capabil şi începe prin credinţă să-L vadă pe Dumnezeu întru toate şi se supune întru toate voii Lui, fără de care nu poate fi pomenire de Dumnezeu, nu poate exista rugăciune curată şi neîncetată. Deci trebuie să fim mereu atenţi la inimă şi la mişcările ei, împotrivindu-ne cu tărie patimilor, căci atrag sufletul în întuneric. Orice patimă este suferinţă şi boală a sufletului, care necesită o vindecare imediată. Cu sudoare şi voinţă trebuie să se ostenească sufletul ca să nu moară de foame, să nu lase rădăcinile patimilor să crească în el, ca să nu se transforme în pădure virgină unde umblă animalele sălbatice. Printr-o curăţire permanentă, prin tăierea acestor rădăcini, sufletul se poate hrăni cu „pâinea cea de toate zilele” – pâinea pogorâtă din Cer.
Dumnezeu ne dă cunoaşterea slăbiciunilor şi patimilor noastre şi tot El ne salvează, eliberându-ne sufletul prin experienţele amare ale vieţii. De aceea, este nevoie să conştientizăm starea noastră păcătoasă în care ne găsim; să cunoaştem şi să urmăm poruncile lui Dumnezeu, scrise în inima noastră chiar de la crearea noastră. Este nevoie să conştientizăm că fără Dumnezeu nimic nu se poate.
Ce vedem azi? Că viaţa noastră este atât de încurcată de patimi şi afectată de gânduri murdare, încât nu numai că nu putem să facem voia lui Dumnezeu sau să o cunoaştem, ci se întâmplă chiar să nu permitem lui Dumnezeu să lucreze în noi şi în viaţa noastră. Proorocul spune: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei” (Psalmi 15,3). Iată dar, în sufletele sfinte şi doar în ele, Dumnezeu îşi împlineşte voia pentru că în ele nu există piedici. Păcătosul însă, care trăieşte în patimi, se află într-o stare continuă de împotrivire faţă de voia lui Dumnezeu. De aceea, e bine ca omul să accepte ceea ce îngăduie Dumnezeu ca el să suporte. Această îngenunchiere înaintea voinţei lui Dumnezeu este semnul păcătosului care se căieşte. Trăind în continuare o viaţă păcătoasă, adunăm multă nedreptate şi mizerie lângă noi şi îi încurcăm şi pe alţii cu păcatele noastre.
Nu-i uşor să te rupi de trecutul păcătos, căci trebuie să-l răscumperi cu o mare şi adevărată trudă. Dar trebuie să ne ridicăm, să îndreptăm tot ceea ce am ruinat, să salvăm tot ceea ce am pierdut prin neglijenţă, neascultare şi prin patimi proprii.
Dumnezeu l-a creat pe om pentru fericire şi era într-adevăr fericit până în momentul când, prin păcatul său, a pervertit în sine tot acel bine pe care Domnul l-a aşezat în sufletul său. Făcând din sine însuşi un dumnezeu spre care a îndreptat toate scopurile vieţii şi toate năzuinţele, omul de azi, a pervertit toate în sine însuşi şi în cele înconjurătoare. Fiecare om este pentru el însuşi dumnezeu şi de aceea este o atât de mare neînţelegere între oameni pe pământ, o atât de mare duşmănie, o atât de mare ură. Pentru a renaşte, pentru a ne reîntoarce la starea noastră firească, trebuie să renunţăm la noi înşine, să renunţăm la propriul „eu”, la sinele nostru, iar locul nostru să-l cedăm lui Dumnezeu.
Cineva bate la uşa ta!
– Cine e acolo? – ai întrebat tu.
– Eu sunt! A zis El (Mântuitorul Hristos).
– Nu e loc aici şi pentru Tine şi pentru mine! – ai răspuns. Şi uşa a rămas închisă.
Au venit ani de singurătate, de sărăcie, de boală şi… la uşa ta bate din nou El.
– Cine e acolo?
– Tu, Hristoase! – a fost răspunsul. Şi uşa s-a deschis. Iată cum se deschide „uşa” – prin renunţare la tine şi contopire cu Hristos.
Nu e uşor să renunţi la tine; să mori patimilor. Cu atât mai mult când vezi că oamenii care te înconjoară trăiesc în aceeaşi stare de decădere în care te afli şi tu. Ei se împing unul pe altul spre pierzare şi cel care vrea să iasă din pierzanie simte asupra sa aceste „ghionturi”. Însă, dacă Dumnezeu va ajuta, după renunţarea la patimi, sufletul va primi să guste smerenie în loc de mândrie, iubirea aproapelui în loc de iubirea de tine, umilinţa în loc de cruzime, blândeţea în loc de răutate, credinţa în loc de frică, nădejdea în loc de deznădejde, dragostea de Dumnezeu în locul iubirii lumeşti. Atunci necazurile ajung să fie pentru suflet bucuria vieţii -bucuria mântuirii noastre. Fără durere este imposibilă lumina sufletului omului de azi!
Oare recunoşti în tine un semn clar al lipsei de grijă pentru mântuirea sufletului? Recunoşti că te afli într-o mare întunecime? Că ne împingem unul pe altul spre pierzare?
Dacă recunoşti, atunci fă ceva pentru ca să-ţi salvezi sufletul! Dacă nu recunoşti, atunci ai grijă că viaţa ta este doar o visare!