1964: naţionala lui Franco vs URSS

FOTBALIn 1964 are loc cea de-a doua ediţie a Campionatului European de Fotbal. Spania va fi cea care va găzdui finala şi, în plus, va câştiga Cupa. Va fi prima victorie a ibericilor, după care va urma o pauză lungă, în ciuda faptului că spaniolii aveau cluburi de fotbal puternice, până în 2008. când vor reuşi din nou să câştige Campionatul European de Fotbal.
Dar să revenim la atmosfera şi tensiunile pe care le-a generat şi amplificat Războiul Rece. Dar, pentru a înţelege mai bine, trebuie trecute succint în revistă câteva monente din evoluţia politică, diplomatică şi militară a lumii. După înfrângerea definitivă a lui Napoleon, în 1814, treptat, lumea a început să fie controlată de englezi. Dacă Marea Britanie devenise cel mai puternic imperiu, sub aspect economic, Franţa a trebuit să se mulţumească să-şi exercite influenţa, la nivel mondial, doar în domeniul culturii. După cum se ştie, atât la nivel individual, cât şi naţional, doar cu cultura mori de foame. Franţa dorea şi ea să fie o mare putere financiară, cel puţin egală ca forţă cu Anglia. Primul Război Mondial a fost ocazia nesperată pentru îndeplinirea visului. In 1919, Anglia şi Franţa, victorioase, după terminarea războiului au făcut două greşeli care le-au fost fatale: au umilit şi au înfometat poporul german exagerat de mult. Astfel, din disperarea şi ura germanului de rând faţă de învingători, s-a născut o mare putere militară, reprezentată de Hitler care, prin greşelile făcute, i-a scos, definitiv, în lume pe americani şi ruşi, biruitori în al Doilea Război Mondial. Toată Europa avea economia făcută praf, pentru a mai putea emite pretenţii. Pierduse tot ce câştigase la Versailles, în 1919. Acum, lupta pentru puterea mondială se va da între Sua şi URSS, ceea ce va genera Războiul Rece, acesta culminând, în 1962, cu faimoasa criză cubaneză a rachetelor nucleare. în 1964, când a început a doua ediţie a Campionatului European de fotbal, Hruşciov încă era la putere, în
URSS.
Pe de altă parte, înapoindu-ne la perioada interbelică, între anii 1936 – 1938, în Spania izbucnise războiul civil, declanşat de republicani şi franchişti. Conflictul a fost o ocazie nesperată pentru sovieticii lui Stalin şi naziştii lui Hitler de a se implica, fiecare de partea unuia dintre cele două grupuri, pentru aşi testa eficienţa armamentului de fabricaţie proprie. Victoria franchiştilor a dovedit că armamentul german era mai bun, dar acest rezultat s-a plătit cu sânge spaniol nevinovat. Oricum, Franco nu i-a iertat pe sovietici, mergând până acolo încât a interzis naţionalei Spaniei să participe la primul Campionat European de Fotbal, uşurându-le astfel, fără să vrea, ruşilor ajungerea în finală.
Dar, în 1964, după cum vom vedea ura faţă de sovietici, a unei părţi dintre spaniole şi orgoliul celorlaţi, îi va aduce iar, faţă în faţă pe iberici şi pe sovietici. De data aceasta, nu pe câmpul de luptă, ci pe terenul de fotbal. Era un altfel de război.
Surprize
Deci, în 1964 avem o schimbare importantă. Faţă de 1960, când au participat doar 17 echipe, acum avem prezente 29, dar configuraţia turneului este aceiaşi: meciuri tur – retur, sistem care nu se va aplica în semifinale şi în finală. URSS-ul, deţinătoarea titlului, intră în scenă doar în optimi, dar acum are de înfruntat o gamă mai diversificată de adversari. Spre deosebire de 1960, Italia nu mai face fiţe de fată mare şi se înscrie în competiţie. Deja erau o echipă de temut, avându-i pe Gianni Rivera şi pe învingătorii din Cupa Campionilor, ediţia 1964, cu Inter, Giacinto Facchetti, respectiv, Sandro Mazzola. Dar, oricât de mult s-au umflat în pene mac-aronarii, au luat-o urgent pe coajă de la sovietici, pierzând ambele meciuri, cu 2-0 la ruşi, iar la ei acasă cu 1-0.
Anglia, viitoarea campioană a lumii, în 1966, cu Alf Ramsey numit proaspăt selecţioner, în ’64, a fost elminată de Franţa după un meci cu rezultat nul pe Wembley, fiind făcuţi franjuri de cocoşii galici, în retur, la scorul de 5-2 pentru albaştri. Dar, euforia franceză a fost de scurtă durată. Spre uimirea tuturor, Franţa a fost scoasă din cărţi de… Bulgaria, care, foarte repede a fost eliminată de Ungaria.
Insă revelaţia Campiontului a fost naţionala Luxemburgului care a făcut să explodeze toate casele de pariuri. Mai întâi, aceşti fotbalişti care dimineaţa se duceau la servici, iar după-amiaza la antrenamente, i-au făcut KO pe olandezii care priveau de sus. Apoi, cele două meciuri care au urmat, cu Danemarca, s-au terminat la egalitate: primul, 2-2, cel de-al doilea, 3-3. Aproape să crape de oftică toată peninsula scandinavă. Puşi în faţa faptului împlinit, organizatorii campionatului au dispus, în mod excepţional, să se joace un al treilea meci, pe care cu chiu cu vai, danezii l-au câştigat cu 1-0. După această performanţă, naţionala luxemburgheză s-a ales cu porecla de… viespar.
Dulcele gust al… răzbunării
Finala Campionatul European de Fotbal se apropia cu paşi repezi. Pentru a-l împiedica pe Franco să mai facă fiţele din urmă cu patru ani, UEFA îi încredinţează organizarea semifinalelor şi finalei. De data aceasta nu mai putea să zică „nu”, deoarece propria sa ţară avea şanse mari să fie finalistă, cu şanse mari ca adversari să fie sovieticii. Era un bun prilej pentru mulţi spanioli ale căror rude fuseseră ucise de republicani şi aliaţii lor, ruşii, de a se răzbuna simbolic. Victoria era mai mult decât obligatorie, era necesară. Ura, provocată de durerea sufletească, este o floare care nu se ofileşte cu una cu două.
Dar, El Caudillo Bahamonde încă nu spusese ultimul cuvânt. Coform protocolului, cu ocazia semifinalelor şi finalei trebuiau arborate drapelele echipelor şi intonate imnurile lor. Ei bine, protocolul a fost respectat pe jumătate, în toată Spania nu s-a putut găsi nici un drapel sovietic. Dispăruseră toate, inclusiv toate partiturile imnului de stat al URSS-ului. Comitetul a trebuit să accepte situaţia, iar campionatul a continuat. După un parcurs diferit şi după 26 de ani, sovieticii şi spaniolii se găseau faţă-n faţă. Sosise ziua revanşei cu iz de răzbunare. Dacă sovieticii au trecut cu uşurinţă de danezi, în schimb spaniolii i-au bătut cu greu pe unguri, abia după prelungiri, cu 2-1. In finală, la Roja, antrenată de ilustrul Jose Villalonga învinge URSS-ul cu scorul de 2-1 în faţa unor tribune aşa de arhipline că nu mai aveai unde să arunci un ac. Atuci, printre altele, s-a spus că generaţia hppy a învins generaţia gulagului.
Nemulţumiţii
Şi totuşi, nici Francisco Franco Bahamonde, nici Nikita Hruşciov nu au fost mulţumiţi. El Caudillo, Ghid în spaniolă nu a fost mulţumit de scor. Ordonase ca fotbaliştii spanioli să marcheze mai multe goluri, cel puţin şase, în memoria celor morţi în războiul civil, iar ruşii niciunul, dar, după cum se ştie, balonul e rotund, doar miknţile unora sunt… pătrate.
In schimb, Nikita a reacţionat tipic sovietic: se spune că, văzând faţa lui Franco la televizor, l-a zburat pe selecţionerul Konstantin Beskov de nu l-a mai văzut nimeni prin eşaloanele superioare ale fotbalului rusesc.
Oricum, după atâţia ani, care au trecut din 1945, respectiv 1938, s-a văzut clar că rănile provocate Spaniei au menţinut vii sentimentele de revanşă la adresa ruşilor, iar animozităţile provocate de Războiul Rece au jucat şi ele un rol deloc neglijabil, inclusiv fapt că sovieticii oferiseră azil politic lui Dolores Ibaruri şi Santiago Carrillo.
Dar până atunci, rezultatele tehnice ale finalei din 1964. Spania – URSS 2-1. Au marcat: Pereda (min. 6), Marcelino (min. 84) pentru Spania, Khoussaînov (min. 8) pentru l’URSS. Spania: Iribar – Rivilla, Olivella, Calleja – Fuste, Zocco – Amancio, Pereda, Marcelino, Suârez, Lapetra.
URSS: Yaşine – Şustikov, Şesternev, Ancikine, Mudnik -Voronine, Korneiev – Cislenko, Ivanov, Ponedelnik, Kuisainov.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Cronică întârziată a Nopţii Muzeelor -perspectivă din capitala Olteniei

Andreea CÂRSTEA Peste tot în ţară, Noaptea Muzeelor a fost evenimentul care a încercat să confere un strop de cultură. Probabil că ideea centrală a fost axată pe stârnirea interesului pentru artă, cultură, cunoaştere, însă personal cred că este o nevoie disperată, întâi de educaţie şi abia apoi de cultură. […]