Published On: mar, Mar 11th, 2014

Viaţa fără Dumnezeu se degradează veşnic

Preot StefanescuPreot loan ŞTEFĂNESCU
Întrebarea care ar trebui să ne-o punem fiecare este următoarea: vreu să trăiesc într-un mod care să mă împlinească ca om sau nu? În funcţie de această alegere omul intră într-o „lucrare” care acoperă întreaga lui existenţă. Sau, dimpotrivă, se lasă târât de şuvoiul vieţii într-un mod pasiv. Să nu se mire însă că la capătul ei se găseşte departe de înălţimile la care ar fi putut ajunge printr-o luptă continuă de îngrijire a vieţii sale. Suntem ceea ce facem!
M-a iezbit întotdeauna felul în care alţii m-au judecat. Şi cu siguranţă şi eu am judecat la rândul meu pe alţii. Avem o tehnică de a pune etichete pe oameni foarte bine pusă la punct. Că nu-i cunoaştem, e mai puţin important. Important pare a-i fereca în puşcăriile minţii noastre, printr-un fel de evaluare grăbită, exterioară, autosufi-cientă şi gata, ajunge. Îi întemniţăm aşa şi nu-i mai vizităm poate o viaţă întragă, deşi Hristos ne-o cere.
Să ne amintim de tâlharul care a fost răstignit lângă Mântuitor, pe curce, şi-a continuat meseria cu Domnul – spun Sf. Părinţi -adică „a furat raiul”. Onestitatea faţă de conştiinţa lui şi întâlnirea cu harul lui Dumnezeu, pe care simţindu-l, l-a schimbat total: din condamnat a devenit binecuvântat!
Dumnezeu lucrează altfel decât gândurile noastre şi răstoarnă înţelegerile şi aşteptările noastre făcând din lupi miei şi din sălbatici chipuri umane. Oricine, chiar fiind într-o fundătură de viaţă, într-un impas, prin cercetarea harului lui Dumnezeu găseşte altitudinea necesară unei perspective „din înălţime”, care îi arată drumul spre „Rai”, care îi descoperă soluţii. Nu există problemă fără răspuns, nu există lacăt care să nu poată fi deschis, şi mai ales nu există „rău necesar”, pentru că Dumnezeu oferă soluţii în care răul nu are niciun loc al lui.
Când eram mai tânăr, muzica dată mai tare îmi părea alternativa de libertate de exprimare într-un context în care la şcoală, pe stradă şi acasă, totul părea configurat într-o „cuminţenie” uniformizatoare. După ce am mers însă pe la mânăstiri şi schituri şi am văzut chipuri de oameni care respirau linişte şi bucurie, am înţeles atunci că există şi alte libertăţi, şi printre ele, una autentică, singura care nu te robeşte cu nimic. Celelalte libertăţi, ajung să te robească (devii împătimit de ceea ce crezi că te face liber: de muzică, de ţigări, de alcool, etc.) Doar a fi pasionat de Dumnezeu îşi permite să te laşi impregnat cu toată fiinţa ta fără risc de pervertire, întrucât harul lui Dumnezeu este garantul absolut al libertăţii noastre.
Harul nu obligă pe nimeni niciodată. El te ajută să ieşi din toate acele comportamente pătimaşe în care nu dictai tu în libertate de conştiinţă, ci false raţiuni făcute stăpâne peste tine prin nepăsare sau inconştienţă. Aici este începutul cel bun, când spui un „NU” consecvent împovărărilor şi îmbătrânirilor de tot felul. Chemarea Mântuitorului: „veniţi la mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” este o chemare adresată celor care simt nevoia fiinţială să redevină „Oameni”. De câte ori gesturile noastre de maturizare nu au lăsat urme adânci şi dureroase în trupul fiinţei noastre? De câte ori nu s-a stins ceva în noi prin gesturi care păreau ale omului „mare”, „adult”? De câte ori nu ajungem să ne simţim îmbătrâniţi, bolnavi, obosiţi într-o cronicizare a oboselii dată de încercările noastre de libertate? E minunat să iubeşti pe cineva? Da, dar nu cu orice preţ, nu cu preţul disoluţiei mele, pervertirii mele, transformării mele într-un consumist care nu mai ştie ce înseamnă a gusta. Pentru că e vorba aici de o falsă iubire, pentru că e doar o întâlnire cu biologia repetabilă în şapte miliarde de indivizi şi nu cu unicitatea persoanei care vine în gest de dăruire către mine. Să privim chipurile şi gesturile oamenilor care duc stindardul eliberării de constrângeri şi să vedem unde au ajuns între timp. Titlurile uneori şocante ale ziarelor ne dezmeticesc: cutare vedetă moare singură după atâţia ani de la perioada sa de glorie şi după o îndelungată suferinţă, părăsită de prieteni etc. De ce? Pentru că omul nu mai contează. Privim la „nimicuri” şi nu la oameni, şi nu putem avea aşteptări bune.
Să deschidem ochii înţelegerii noastre spre ceea ce este cu adevărat necesar să căutăm. Să fim conştienţi că: împlinirea mea ca om presupune ajutor de sus, nu pentru că nu aş putea construi singur viaţa mea, cu puterile mele, ci mai curând pentru că acest „singur” ascunde capcana unei nedesăvârşiri, care ajunge din păcate să fie trăită ca pervertire de fond a vieţii mele, viaţa care fără harul lui Dumnezeu se degradează veşnic. Mântuirea nu este o prăjiturică promisă a o primi „dincolo”, la capătul vieţii pământeşti, ci gustarea unei vieţi înnobilate de aici şi de acum cu ingrediente pe care le trăim în termeni de: minunat, profund, veşnic.
Să căutăm să fim aşa cum Dumnezeu ne cheamă să fim. Să fim cu adevărat noi înşine! Pregătiţi pentru Rai! Ştim doar că întotdeauna drumul este mai important, mai constructiv decât ajungerea la ţintă! Aşadar, începeţi urcuşul spre Cer… algând drumul cel bun.

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>