Să construim un viitor de care să nu ne fie ruşine

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dacă întrebi pe cineva dacă e ortodox, în majoritatea cazurilor, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Poate pentru că modul ortodox de a trăi o sărbătoare este deosebit, sau pentru că ortodoxia nu se aruncă în modernitate, dar mai presus de toate cred că uimeşte le ortodoxie: smerenia. A nu vorbi despre calităţile tale, a nu te pune mereu în centrul atenţiei, a fi capabil să asculţi fără să vorbeşti despre asta; toate acestea sunt înr-adevăr un pilon de rezistenţă al ortodoxiei, un plion folositor pentru viaţă oricărui om.
Liturghia ortodoxă, prohodul cântat în Vinerea Mare şi înălţimea la care se ridică sufletul când auzi cum într-o biserică plină cântă toţi Hristos a înviat, sunt momente care reprezintă cea mai veritabilă carte de vizită a ortodoxiei.
Considerând că România, în momenetul acesta, se confruntă cu o lipsă de încredere în viitor şi credinţa într-un destin mesianic, pun întrebarea: vom ajunge să intrăm şi noi peste câţiva zeci de ani în biserici ca şi într-un muzeu, aşa cum se întâmplă deja în alte ţări? Mi se pare foarte importană întrebarea, mai ales pentru că, inevitabil, în destinul individual al fiecăruia dintre noi intervine la un moment dat nevoia de a ne refugia în spaţii sigure, legitimate de rezistenţa în timp, spaţii care să ofere confort interior, spaţii care să nu fie afectate de trecerea prin timp, pe care să le percepem ca aparţinând unei dimensiuni atemporate. Cred că lumea românească, dincolo de atâtea defecte care i se atribuie (pe drept sau pe nedrept) are această înţelepciune de a conserva astfel de spaţii şi de a le folosi atunci când este nevoie.
Dar, într-o lume în care aceste spaţii sunt socotite învechize, în care morţii devin doar cifre într-o statistică, pe mulţi nu îi mai impresionează nici Ştefan cel Mare, nici Mihai Eminescu, nici Constantin Brâncoveanu… şi nici chiar Dumnezeu, ci doar ei contează, ei care au percepţie distorsionată despre ceea ce s-a petrecut în istoria noastră şi care nu se simt legaţi în niciun fel de moşii şi strămoşii noştri şi de ceea ce ne-au lăsat ei moştenire. Desigur, dacă li se pune în faţă numai lucruri rupte pe jumătate, mulţi nu au de unde să ştie adevărurile întregi.
Dacă ne gândim că Roskolnikov, personajul din „Crimă şi pedeapsă” al lui Dostoievski, îşi găseşte liniştea doar după ce se confruntă cu sine însuşi, cu propria sa conştiinţă, cred că un asemenea exerciţiu ne-ar trebuie fiecăruia dintre noi. Chiar dacă astăzi este un vid de modele, socotesc că România este totuşi o ţară echilibrată, dacă privim la alte ţări. Ne instalăm în modernitate fără frustrări şi mai presus de toate avem o generaţie tânără care şi-a dezvoltat preventiv o alergie la orice tip de ideologie. Să nu se înţeleagă prin asta că visez idilic, utopic şi paşoptist la un destin mesianic al unei ţări cu multe răni încă necicatrizate. Nu, în niciun caz. Simt însă uneori nevoia de a mai acoperi corul permanent de lamentări ce se ridică la adresa viitorului. Şi cred că, orice act de acumulare intelectuală alături de actul credinţei, în timp, alături de o brumă de cultură şi istorie, vor putea schimba lucrurile.
Acum, suntem captivii unei societăţi de consum, în care televizorul, internetul şi calculatorul acaparează. Încercaţi să vedeţi câşi din cei din jurul vostru îşi mai găsesc timp pentru a mai citi, câţi mai fac eforturi de a se păstra conectaţi la spiritul veacului nostru. Apoi, în această lume pe care o numim desacralizată, demitizată, amorală, se poate citi Biblia şi vom putea vedea că între „alb” şi „negru” există multe nuanţe de gri. Totul e să le sesizăm. Să ne dăm seama că asistăm acum la un spectacol în care actorii reali se amestecă printre fantomele vorbăreţe ale trecutului într-o regie de lumini şi umbre, de replici sonore şi de cuvinte abia şoptite, de sensuri vădite şi subînţelesuri nedeclarate, cu o mulţime de cadre suprapuse şi soluţii scenice neaşteptate.
Ceea ce este cert, este că Romînia are mare nevoie de cât mai mulţi oameni buni şi cu frică de Dumnezeu. Lecţia comunismului ne poate servi tocmai la întărirea conştiinţei că, în vremuri de teroare dar nu numai, linia de mijloc este altceva decât compromisul, că supravieţuirea proprie nu trebui plătită cu dispariţia celuilalt, că suferinţa celor tari nu poate fi la nesfârşit un paravan pentru cei slabi şi perfizi, că binele poate fi făcut în tot atâtea forme şi variante în câte se produce răul. Fără graba de a judeca, trebuie să rezistăm în egală măsură invitaţiei la uitare şi invitaţiei divine de a ierta „de şaptezeci de ori câte şapte”. Decât să ne răfuim cu trecutul, să ne concentrăm să construim un viitor de care să nu ne fie ruşine! Este mult mai folositor!