Psihologia politică şi apărarea socială (XXXVI)

dr. Gustave Le Bon
Cred că precedentele consideraţii sunt destul de clare pentru a nu mai fi nevoie de demonstrarea lor. Pretenţia Statului că este omnipotent nu prea pare a fi contestabilă. Se întâmplă ca acestă pretenţie să-i şocheze chiar şi pe cei mai oficiali apărători ai săi. Un prefect, domnul d’ Auriac, deja citat, remarca într-un studiu recent că, respectându-se metodele Monarhiei, continuate, de altfel, foate scrupulos de Convenţia Naţională 1) şi de toate guvernele ce au urmat, locuitorii din provinci „sunt trataţi ca şi cum ar fi vorba de o ţară cucerită, ca şi cum ar fi vorba de o colonie îndepărtată, ca şi cum ar fi vorba de oameni de altă rasă, diferită de cea a guvernanţilor”. Adică, au voie să facă ceva numai după ce primesc aprobarea din Capitală, fiind obligaţi să ceară Parisului permisiunea pentru orice nimic: construirea unei pieţe, a unei fântâni etc.
După cum observă, pe drept cuvânt, domnul d’Auriac, conform tradiţiei, regii îşi guvernau provinciile prin intermediul intendenţilor, predecesorii prefecţilor de astăzi.
Inutil să ne uităm prea mult în jurul nostru pentru a constata că absolutismul de Stat ne duce cu gândul la fosta Monarhie, dar într-o formă cu mult mai gravă. Este o formă agravată deoarece legiutorul modern, simţidu-şi rolul său social efemer, nu este deloc preocupat de consecinţele legilor pe care le promulgă sub presiunea zilnică, exercitată de fantezia poporului. Imediat se votează un decret, satisfăcând interesele de moment. Incidenţele aparţinând unui viitor îndepărtat, nu sunt luate în seamă decât mult mai târziu. Esau 2) spunea pe vremuri, oamenilor simpli, că o farfurie cu supă de linte, în prezent, valorează mai mult decât dreptul primului născut, dintr-un viitor nesigur. Legiuitorii de neam latin repetă cu sfiinţenie exemplu lui Esau.
Oricât de tardive vor fi consecinţele legilor votate la grămadă, ele ne vor exploda în faţă cu aceiaşi fatalitate cu care explodează un obuz la limita traiectoriei sale.
Oscilând mereu, în toate direcţiile, dând legi la voia întâmplării, persecutând categorii întregi de cetăţeni, Statul a ajuns aşa de insuportabil şi de oneros, încât mulţimile de oprimaţi, în fiecare zi tot mai numeroase, au ajuns să se revolte împotriva lui. A ajuns să violeze credinţele, să-şi bată joc de interesele oamenilor, să mintă poporul, servindu-i himere irealizabile, să se menţină la putere prin întreţinerea cu grijă a rivalităţilor. Puterea Statului, imensă în aparenţă, nebazându-se pe niciun ideal, a ajuns, în realitate, să depindă în totalitate de întâmplare.
Dezvoltarea etatismului sau, pe înţelesul tuturor, al controlului de Stat, nu provoacă doar tirania opresivă, dar dă naştere şi la dezorganizrea serviciilor de care se ocupă progresiv.
Generalităţile psihologice ce urmează ne vor permite să lămurim unele fapte recente, inexplicabile când sunt abordate fără a se lua în seamă originea lor socială şi politică, precum scandalul clădirii Imprimeriei Naţionale sau decadenţa marinei noastre comerciale. Comisiile de anchetă caută în zadar să afle care sunt cauzele ce au dus la declanşarea acestot evenimente, iar filozofii nici nu se obosesc să despice firul în patru.
Reconstruirea clădirii Imprimeriei Naţionale, de care nimeni nu avea nevoie, exceptând arhitecţii ce mai primeau şi ei o pâine de mâncat, a costat bugetul 442.350 de franci. Conform cifrelor oficiale, oferite de Comisia de control, trebuie să se cheltuiască aproape 10 milioane. Lucrările trebuiau să dureze doar patru ani, dar începute acum şapte ani, după cum merg lucrurile, s-ar putea să mai continue încă pe atât.
1) Convenţia Naţională: denumire dată Adunării Constituante care a guvernat Franţa de la 21 septembrie 1792 până la 26 octombrie 1795 în timpul Revoluţiei Franceze. Ea a urmat Adunării Legislative şi a pus bazele Primei Republici franceze.
2) Pentru a înţelege la ce face aluzie Gustave Le Bon, trebuie spus că se referă la două proverbe, foloste curent în Franţa anului 1910, care-şi au originea în Cartea Genezei, Vechiul Testament, din Biblie, în povestea lui Esau şi Iacob, doi fraţi: „Să-ţi dai sufletul pentru o ciorbă de linte”, adică pe nimic şi „Cine pleacă la vânătoare, pierde primul loc”, aluzie la dreptul de moştenire, de care se bucură numai primul născut de sex masculin. La români există un proverb asemănător cu al doilea, de la francezi: „Cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare”, ce reflectă o anumită parte a mentalităţii româneşti, referitoare la lipsa de respect faţă de cineva care, făcând o greşeală fatală, este eliminat, fiind plasat la un nivel inferior, în ierarhia socială. Deci, povestioara moralizatoare cu ciorba de linte datează din perioada când, în Israel, bântuia foametea, având în centrul acţiunii patru persoane: pe Rebecca şi Isaac, soţie şi soţ, şi pe cei doi copii ai lor, fraţii gemeni Esau şi Iacob. fntorcându-se de la vânătoare, pe atunci nefiind supermarketuri, obosit, înfometat şi cu mâna goală, Esau îi cere fratelui mai mic cu câteva minute, să-i dea şi lui de mâncare. Iacob, şmecher, profită de ocazie şi acceptă să-i dea o farfurie cu ciorbă de linte, dacă îi cedează dreptul de moştenitor. Deoarece era leşinat de foame, Esau acceptă, în felul acesta luându-şi adio, definitiv, de la dreptul de moştenire pe care-l avea doar primul născut. De unde proverbul: „Să-ţi dai sufletul pentru o ciorbă de linte”, adică pe nimic. Dar, mai era nevoie de legalizarea renunţării, ce se obţinea numai cu binecuvânterea tatălui.
Dar povestea parabolă nu se termină aici. Anii trec şi, odată cu bătrâneţea, o altă belea pe capul şefului de familie: Isaac orbeşte. Pentru Isaac, care nu ştia că Iacob îl păcălise pe fratele său mai mare, tot Esau era moştenitorul de drept al averii, dar, conform tradiţiei, pentru a fii, legal, moştenitor, Esau trebuia să primească, oficial, binecuvântarea tatălui. Ca orice tată, care se consideră mare şi tare, avea şi mofturi. Înainte de-al binecuvânta, îi cere lui Esau să plece la vânătoare, iar din carnea animalului ucis, să-i prepare felul de mâncare după care se dădea în vânt. Ca fiu mult iubitor şi fraier, Esau pleacă.
Acum, intervine următorul aspect: Rebecca, care ţinea mai mult la Iacob, ce dovedise , mereu, că era mai isteţ decât Esau, îl previne, punându-l să se prezinte în faţa tatălui orb, pentru a primi binecuvântarea.
Deci, fiind orb, Isaac, nedându-şi seama ce se întâmplă, îl binecuvântează pe Iacob, în locul lui Esau. Când Esau revine, ţopăind de bucurie, de la vânătoare că-i poate face pe plac tatălui său, află cu stupoare că a pierdut definitiv dreptul de unic moştenitor. De aici şi proverbul: „Cine pleacă la vânătoare, pierde primul loc”.
Este o parabolă ce spune multe despre mentalitatea oamenilor, în general, dar şi despre faptul că oamenii, săpându-se, până în ziua de azi, unii pe alţii, tot pentru putere şi/sau avere, indiferent de gradul de viaţă confortabilă pe care l-au atins, indiferent de nivelul de civilizaţie, au aceiaşi fire deoarece, ceea ce nu s-a schimbat şi nici nu sunt şanse să se schimbe vreodată, este instinctul de supravieţuire care, în vremurile de acum, se regăseşte, la români, de exemplu, indiferent că sunt intelectuali, politicieni, preoţi sau simpli amărâţi, în accentuata tendinţă de a practica evaziunea fiscală, traficul de influenţă, totul având la bază deplina lipsă de respect faţă de creaţia lui Dumnezeu, omul.
Revenind la Franţa anului 1910, Gustav Le Bon dă de înţeles că parlamentarii de atunci, dând legi cu efect nociv, în timp, chiar dacă par cuvinte mari, ce se va afirma în continuare, vindeau prosperitatea economică a naţiunii franceze pe obţinerea de voturi care să le permită să mai stea unu, două… nouă mandate. Atunci, la început de secol francez, la fel ca la început de mileniu românesc, a fi politician parlamentar, nu politician de rând, însemna să ai privilegii sociale ce permiteau accesul la informaţii de importanţă majoră pentru prosperitatea economică individuală, dar şi a grupului politic din care făceai parte. Când se certau sau se denigrau, nu era de dragul poporului, ci pentru a restrânge accesul grupului advers la informaţiile ce deschideau perspective mari de afaceri, prin interpuşi.
Din 1910 până-n prezent au trecut 108 ani, perioadă în care politicienii francezi au renunţat treptat la statutul de neam prost parvenit şi incult, nu toţi, majoritatea. În schimb, la noi, predomină. Încă.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

COMUNICAT

COMUNICAT