de Gustave Le Bon
Dacă lupta va continua cu îndârjire, inevitabil, învingătorul va pierde şi el o cincime din efectivul său, atingând astfel, ceea ce noi numim ca fiind limita demoralizatoare. Din clipa în care va trece de această limită, din moment ce nu va mai avea forţa morală şi influenţa magică a sentimentului patriotic, cele două stări de suflet, puse, teoretic, pe seama adversarului, atunci, din învingător, cum era în prima parte a luptei, va deveni învins.
Aceste două puteri miraculoase, forţa morală şi sentimentul patriotic, ce declanşează puternica rezistenţă a tuturor armelor, în faţa invadatorului, nu sunt deloc inaccesibile nimănui. Ele depind în totalitate de educaţia pe care am făcut-o soldaţilor şi de starea de suflet pe care am ştiut să le-o inoculăm încă din perioada copilăriei. Astfel, cultivarea anumitor sentimente, în mintea şi în sufletul omului, încă de mic, pot deveni o forţă mult mai puternică decăt numărul de soldaţi pe care un stat îi aruncă în luptă, iar istoria ne poate oferi nenumărate exemple ilustre.
Energia de care dă dovadă un caracter nu este singurul factor de ordin psihologic ce poate influenţa finalul victorios al unui război. Mai există unul, la fel de important ca energia caracterului: mă refer la comunitatea de atitudine sau, dacă vă este mai uşor să înţelegeţi, mă refer la doctrina comună. Aceasta din urmă este rezultatul final al unei educaţii speciale, obligatoriu de lungă durată. Efectele acestui tip de educaţie se obţin atunci când se reuşeşte să se înrădăcineze în inconştientul tuturor ofiţerilor unei armate. Doar din acel moment, ofiţerii sunt capabili să prevadă situaţiile cele mai neaşteptate, pe care le vor analiza cu acelaşi mod de gândire, comun tuturor. Cine citeşte „Memoriile” mareşalului Moltke, îşi va da seama ce se poate obţine aplicând comunitatea de doctrină. Se vede la fiecare pagină a „Memoriilor” – autorul neomiţând să scoată acest aspect în evidenţă – că, în timpul războiului franco-prusac, atunci când o mişcare neprevăzută a duşmanului obliga statul major să recurgă la o nouă manevră, aceasta, în general, era deja declanşată, până să sosească ordinul statului major. „Memoriile” generalilor francezi, referitoare la războiul din 1870, ne arată, dimpotrivă, că ofiţerii noştri aşteptau, invariabil, instrucţiuni, nemişcând niciodată nici cel puţin un deget până nu vedeau cu ochii lor ordinul scris sau trimis prin alte moduri de comunicare. Primii, prusacii, aveau inoculată disciplina la nivel de inconştient, singura ce le permitea să aibă iniţiativă, pe când ai noştri, din nefericire, nu aveau decât disciplina instrucţiei, a gesturilor automate, care nu este educarea iniţiativei, ci educarea executării ordinelor venite de sus, ordine care uneori erau greşite. Pentru o mică armată, disciplina externă este de ajuns. Pentru o armată mare, disciplina internă este indispensabilă. Dar, atenţie, doar o educaţie inteligentă a ofiţerilor şi soldaţilor poate crea spiritul de iniţiativă, de multe ori, cel care duce la victorie.
Recomand, în legătură cu educarea inteligentă a unei armate, ofiţeri, inclusiv soldaţi, lucrarea publicată de Comandantul de Stat Major, Gaucher, cu titlul Psihologia trupei şi a conducerii.1) Volumul reuneşte conferinţele ţinute ofiţerilor, având ca punct de plecare principiile de bază pe care le-am expus în cele două lucrări pe care le-am scris şi publicat: Psihologia mulţimilorşi Psihologia educaţiei.
1) Titlul original, în franceză, „Psychologie de la Troupe et du Commandement”. în prezent, lucrarea se găseşte greu, fiind accesibilă doar la Biblioteca Naţionala din Paris şi numai în anumite condiţii.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali.
Psihologia politică şi apărarea socială (XLIV)
Date: